Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica De la statul naţiune la naţiunea europeană

De la statul naţiune la naţiunea europeană

Un articol de: Cătălin Turliuc - 08 Sep, 2007

Problema unităţii Europei este una care depăşeşte simpla decizie politică. Deşi primii paşi concreţi pe calea unităţii s-au datorat politicului şi economicului, dimensiunea spirituală va fi cea care va juca principala carte. Aşa cum naţiunile „nu pot fi create prin decret“, nici preconizata naţiune europeană nu va fi rezultatul unei amalgamări a naţiunilor deja existente, ci va consta într-o armonizare a puternicelor personalităţi ale popoarelor constituente. Cu alte cuvinte, va trebui găsit un suflet comun pentru Europa Unită.

Europa, unitară geografic, adăposteşte o diversitate de popoare - naţiuni, cu îndepărtate origini istorice, divizate în trei grupuri importante: latini, germanici şi slavi. Cel mai de preţ produs al istoriei europene, acceptat dar şi contestat în acelaşi timp, este naţiunea. Latinescul „naţio“ (de la nasci â a fi născut) înseamnă comunitate de origine, încercările de definire a naţiunii şi mai departe a identităţii naţionale, sunt diverse, la fel ca şi interpretările formulate.

Păreri despre naţiunea occidentală

Pascal Mancini defineşte naţiunea modernă printr-o „societate naturală de oameni, evidenţiată prin unitatea de teritoriu, de origini, de obiceiuri, de limbă, adaptată unei comunităţi de viaţă şi de conştiinţa socială“. Ideile Revoluţiei franceze îi inspira francezului Ernest Renan următoarea definire pentru naţiune: „o mare comunitate solidară, susţinută de spiritul jertfelor aduse şi de cele pe care este hotărâtă să le mai aducă ... Viaţa naţiunii este un plebiscit zilnic“.

Istoricul american H. Kohn face deosebirea între naţiunea vestică (subiectiv politică) şi cea estică (obiectiv culturală).

Cea dintâi este ancorată puternic în realitatea politică şi în luptele prezente, fără legături afective cu trecutul. A doua este construită din „mitul trecutului şi din visele legate de viitor“.

Sub presiunea ideologiilor extremiste, conceptul de naţiune a fost devalorizat: conceptul statului fascist italian, comunitatea de sânge sau rasa ariana, sau realitatea tranzitorie ce urmează a fi înlocuită cu poporul sovietic.

În abordarea naţiunii se recurge, de cele mai multe ori, la un sistem de referinţă. Reperul analiştilor occidentali îl constituie statul, fără de care nu se poate vorbi de naţiune. Translată astfel în zona juridicului, ea este considerată „mit şi invenţie“ sub aspectul unităţii culturale şi al tradiţiei naţionale. Cultura, originea şi limba sunt factori secundari sau nu joacă absolut nici un rol. J. S. Mill echivalează naţiunea cu guvernul propriu şi apartenenţa statală. În acest model naţional-statal se consideră că statele naţionale moderne s-au constituit din „comunităţile politice, ca o comunitate de cetăţeni pe care suveranitatea i-a înglobat într-o naţiune“.

România este o creaţie a naţiunii

De cealaltă parte, în modelul naţional-cultural (denumit şi central sau est-european), postulatul se fundamentează pe elemente culturale integrate într-un sistem politic. Aşa cum spunea Blagu, naţiunea se defineşte prin organic. Sistemul de referinţă îl reprezintă identitatea culturală şi cultura naţională, cu ascendent asupra factorului politic. „Nu naţiunea noastră a fost creata de un stat - afirma N. Iorga - ci statul nostru a fost creat de o naţiune. La noi statul este o creaţie a naţiunii“. Consistenţa elementelor spirituale şi culturale îl determina pe D. Gusti să considere naţiunea o creaţie voluntară, singura realitate care cuprinde umanitatea adevărată, pentru că însumează toate eforturile creatoare ale indivizilor.

Mergând pe aceeaşi idee a manifestărilor individuale în cadrul organizaţiilor, diferenţiate la rândul lor de organizările înglobante, L. Culda este de părere că „naţiunile nu pot fi decât organizări sociale ce încorporează alte organizări sociale şi, o dată constituite, le condiţionează, se cere a fi acceptată şi afirmaţia: sunt imposibile intervenţiile pertinente în procese sociale, oricare ar fi acestea, dacă se ignoră naţiunile, caracteristicile lor ca organizări sociale ce fiinţează prin socio-organizările care le întreţin“.

Naţiunile sunt mari comunităţi ale spiritului

Se pare că produsul european numit naţiune este pe cale de transformare în Europa. Mişcarea către entitatea europeană reprezintă încercările care se fac pentru a se formula un răspuns pertinent la noile provocări.

„Dacă se va ajunge la o soluţie într-o zi, este puţin probabil - spune Jean Baechler - că aceasta se va întemeia pe o naţiune europeană, deoarece clivajele naţionale sunt mult prea profunde. Cum o naţiune nu se obţine prin decret, succesele au fost şi sunt foarte variate, în funcţie de condiţiile de plecare“.

Dilema care se iveşte în jurul identităţii europene este problema legitimităţii istorice a acesteia, precum şi raportul cu identitatea naţională. Andrei Marga identifica drept un obstacol principal în articularea identităţii europenă identitatea culturală, proces care, tocmai de aceea, nu suporta utilizarea „constrângerilor“ şi „instrumentarea forţei ... în câmpurile acţiunii comunicative, unde sunt adecvate strategii argumentative“. Daca frământările naţionale pe câmpurile de luptă, de orice natură, au dat naştere identităţii naţionale, în urma unui proces firesc, naţiunea europeană şi identitatea europeană vor fi rezultatele unui proiect conceput şi aplicat cu meticulozitate.

În abordarea conceptului de naţiune s-a recurs la explorări de suprafaţă, utilizându-se caracteristici comune unei organizări sociale. De exemplu, americanii sunt o naţiune deşi nu au o „comunitate de sânge“, elveţienii sunt o naţiune deşi nu au o „comunitate de limbă“, evreii sunt o naţiune deşi nu au o „comunitate de viaţă economică“, românii (englezii, francezii, germanii etc.) sunt o naţiune deşi nu au o „comunitate statală“ (trăiesc în diferite state). De aceea, rezultatul unui asemenea proces poate fi pozitiv doar în măsura în care profunzimea explorărilor va pune în evidenţă elemente comune, absolut necesare pentru formarea unei naţiuni europene şi de aici identităţii europene.

Iniţiatorii mişcării paneuropene considerau că zona cea mai fertilă este cea spirituală, cultura şi educaţia generală, idee valabilă şi împărtăşită de majoritatea teoreticienilor şi astăzi. „Naţiunile sunt mari şcoli - nu mari familii. Naţiunile sunt comunităţi spirituale ce ating coeziunea prin profeţi, conducători, educatori şi dascăli. Ideile purtătoare ale unei naţiuni pătrund prin numeroase canale în conştiinţa maselor... Astfel, naţiunile sunt mari comunităţi ale spiritului“.

Un suflet pentru Europa

Nu trebuie uitat însă că obţinerea comunizării spirituale, cerinţa fundamentală pentru conturarea naţiunii europene, este mijlocită de comunizarea economică, politică, instituţională. Demarajul construcţiei europene încorporat în „Tratatul de la Roma“ şi realizările obţinute au calitatea de a întări explicaţiile favorabile acestei idei. Însă, „trebuie să avem un interior şi un exterior. Atât timp cât Europa trăieşte numai în afară, în materie, ea nu poate fi Europa, trebuie să aibă un spirit, un interior ... viitoarea civilizaţie va fi făcută prin intermediul omului“ (Christian de Bartillat).

Mai concret, „a accepta normele europene înseamnă a traduce în viaţă concluziile gândirii celor care aparţin familiei tale lărgite“ (A. Dutu).

Comunizarea spirituală reclamată de presupusa naţiune europeană înseamnă, în cele din urmă, depăşirea particularităţilor specifice entităţilor naţionale şi statale, nu însă ignorarea sau eliminarea acestora, şi atingerea performanţei de a gândi european. Ce înseamnă acest lucru? A gândi european înseamnă formarea unei mentalităţi şi practici europene materializată prin participarea conştientă la îmbogăţirea moştenirii europene prin punerea în valoare tocmai a particularităţilor naţionale amintite. Convingerile, valorile, metodele de răspuns împărtăşite de membrii viitoarei comunităţi europene, constituite în „paradigma europeană“, se doresc a fi diferite de cele naţionale („paradigma naţională“) prin „solidaritatea în condiţiile unui destin comun, un sens superior al vieţii percepute ca unica“ (A. Marga).

Trecutul îl ştim. Ce facem cu viitorul?

Existenţa alternativelor în privinţa apartenenţei la viitoarea unitate europeană - poate fi subiectul unei întrebări legitime. Dar, în condiţiile unui refuz general al izolării, este imperativă asocierea la ideile propagate de „epicentrul“ civilizaţiei europene, indiferent unde este localizat astăzi.

A fost Constantinopolul şi Istanbulul, apoi Paris, Viena şi Berlin, acum este Occidentul, înţelegem prin civilizaţie ceea ce concis a exprimat A. Braudel, „elita umanităţii“ şi nu elaborările tendenţioase sau discriminatorii (vezi Huntington). Se pot întreţine dezbateri numai în privinţa căilor modalităţilor şi mijloacelor utilizate pentru atingerea ţelului. Strategia este una singură, tacticile sunt mai multe.