Deportarea basarabenilor sub stăpânirea bolşevică

Până la 1918, regimul ţarist de ocupaţie din Basarabia răpită în 1812 dusese o veritabilă politică de deznaţionalizare prin rusificarea culturii şi spiritualităţii din acest spaţiu românesc. Alături de politica de rusificare, după ocuparea Basarabiei în vara lui 1940, regimul sovietic a vizat în special eliminarea tuturor adversarilor ideologici şi sociali, aşa cum proclama revoluţia bolşevică. Aşadar, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, începând cu ora 2:30, cu aprobarea lui Stalin, organele de represiune politică au trecut la reţinerea „elementelor antisovietice, moşieri, comercianţi, poliţişti şi jandarmi, primari şi refugiaţii din URSS”, pentru a fi deportate în regiuni îndepărtate din nordul şi estul Uniunii Sovietice. Listele întocmite de NKGB includeau peste 32.000 de persoane, din care 6.250 urmau să fie anchetate, în special basarabeni cu funcţii în statul român sau care contribuiseră la Unirea de la 1918. Mulţi arestaţi au murit în anchetă în contextul apropierii armatei române eliberatoare, după torturi fizice inimaginabile pentru omul contemporan. Mulţi preoţi şi-au dat viaţa pentru credinţă, dintre care enumerăm pe: Alexandru Baltagă, Istrati Chiriţă, Dimitrie Ciornei, Vasile Doncilă, Gheorghe Mihalache sau Porfirie Şoimu. După eliberarea Basarabiei, autorităţile române au scos la lumină adevărata faţă a raiului comunist, cum omului i se impunea frica şi o ideologie complet străină de fiinţa românească. Numai că după 1944 sovieticii au reocupat Basarabia şi au repus în mişcare organul represiv al partidului bolşevic. S-au operat arestări, s-a reinstalat frica, astfel încât idealurile revoluţiei ateiste să fie atinse. Însă, după experienţa celui de-al Doilea Război Mondial, sovieticii au înţeles că românii din Basarabia sunt nesiguri la fruntariile Uniunii Sovietice. Astfel, sovieticii au trecut la un amplu plan de deznaţionalizare, aşa cum se iniţiase în perioada ţaristă, prin deportarea aşa-zişilor chiaburi şi a celor care colaboraseră cu „fasciştii români”. S-a numit operaţiunea IUG (Sud) şi s-a consumat în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, atunci când peste 35.000 de basarabeni au fost rupţi de baştina lor şi duşi în Siberia şi Kazahstan, la muncă forţată. Transportaţi în vagoane de vite timp de câteva luni, mulţi nu au mai ajuns la destinaţie, decedând sau unii copii fiind trimişi la orfelinat. Au fost duşi în sate în care şi puţinii localnici trăiau în bordeie şi care de aproape 15 ani cunoşteau foametea. Când au ajuns acolo, basarabenii erau arătaţi de autorităţile sovietice ca „duşmani ai poporului”. Aşa duşmani ai poporului erau, încât la un an de la sosirea lor pe acele meleaguri a plouat şi roadele au fost bogate. Din acest motiv, localnicii i-au numit pe basarabeni ca „oamenii lui Dumnezeu”. Şi pe drept cuvânt, deoarece pe basarabeni numai credinţa îi mai ţinea. Aşa au învins rigorile vieţii siberiene, până la întoarcerea la baştină după 1956. Unii au rămas construindu-şi cămine, urmaşii lor locuind şi astăzi în ţinuturile din Kazahstan sau de la frontiera Rusiei cu China. Cei care s-au întors în ţinuturile natale şi-au găsit casele confiscate de autorităţile sovietice şi pământurile luate de colhoz. Nu s-au mai putut întoarce la casele lor, dar scăpaseră de gulag.