Despre căile vieţuirii duhovniceşti la arhimandriţii Cleopa Ilie şi Arsenie Papacioc

De ceva vreme ne-am aplecat asupra cercetării vieţii şi lucrării duhovniceşti a părintelui Arsenie Papacioc. Izvoarele istorice ne relevă secvenţe autentice de trăire duhovnicească ale părintelui Arsenie. Altfel spus, multe dintre aceste secvenţe verifică ceea ce izvoarele duhovniceşti (Patericul, diferite interviuri etc.) ne arată despre acest mare slujitor al Ortodoxiei româneşti. Iniţial am fost convinşi că întreaga viziune duhovnicească pe care părintele Arsenie Papacioc şi-a construit-o în experienţa sa de monah i se datorează îndrumătorului său, părintele Cleopa Ilie. Izvoarele arată că Arsenie Papacioc adoptase o atitudine mistică şi îşi trasase o traiectorie asupra vieţuirii monahale încă înainte de a intra în monahism. Arhimandritul Papacioc acumulase o bogată experienţă mistică încă din timpul perioadei carcerale de la Aiud (1942-1946), dar avea nevoie de un mediu pentru o manifestare de acest gen. Totodată, firea mereu activă, luptătoare îl încuraja către o trăire duhovnicească neîncetată. Tocmai de aceea fusese cooptat de stareţul tismănean Gherasim Iscu în anul 1947, pentru a vieţui în lavra gorjeană. Împrejurările nu i-au permis fratelui Anghel să rămână în aşezământul nicomidian, dar a avut şansa să ajungă în apropierea celui care era recunoscut la vremea aceea drept duhovnicul Moldovei, părintele Cleopa Ilie. Stareţul de la Sihăstria şi-a dat seama că râvnitorul credincios Papacioc are o singură cale spre mântuire, cea care trece prin vieţuirea monahicească, că o va face cu multă convingere, curăţenie sufletească şi mai ales, am putea spune, militantism. Însă diferenţele de opinii între cei doi nu au întârziat să apară. Arsenie Papacioc avea să spună după 1990: „Am trăit cu părintele Cleopa prin pustii. Discutam foarte mult, şi în special obiectul disputelor noastre era următoarea: dânsul înclina mai mult  spre o nevoinţă cu postiri adânci, cu rugăciuni şi lacrimi, iar eu înclinam mai mult către o trezvie. Şi îmi ţin punctul de vedere şi acum. Pentru că nu nevoinţa în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima înfrântă şi smerită şi atenţia de fiecare clipă, adică prezenţa continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră”. În definitiv, ambele căi duc la acelaşi rezultat, după cum chiar părintele Arsenie arăta: „Amândouă duc la această trezvie continuă, duc la iubire. Acum, fiecare merge pe calea care i se potriveşte mai bine. Numai că atunci când faci nevoinţă există riscul de a te simţi că te-ai achitat de datorii şi te culci liniştit, amăgindu-te. Trezvia însă este continuă. Se spune: «Mult a iubit, mult i se iartă!» Atunci când iubeşti. Inima e prezentă, se trezeşte. Asta mă interesează pe mine ca preot la oameni”.

Desigur că viziunea diferită a părintelui Arsenie are o explicaţie. Cunoscuse traiul lumesc atunci când activase politic şi trecuse prin prea multe greutăţi, mai ales în timpul perioadei de închisoare. Arhimandritul Papacioc era un duhovnic care analiza problemele sufleteşti printr-o implicare constantă în trăirea duhovnicească, spre deosebire de Cleopa Ilie, care din tinereţe se angajase profund în modul de vieţuire monahicească. Însă diferenţele de opinie dintre cei doi nu sunt semnificative, atunci când smerenia reprezintă elementul de temelie pentru vieţuirea duhovnicească. Probabil că acest lucru i-a legat cel mai mult pe cei doi. De altfel, Cleopa Ilie îi spunea lui Arsenie Papacioc într-o scrisoare din 1982: „Aşa cum vă ştiu, aprins în credinţă, cu dragoste de a zidi pe alţii şi a-i folosi; aşa cum v-am cunoscut cu mila Domnului cât am fost împreună, tot aşa, cu atât mai mult acolo unde v-a dus Dumnezeu, să puneţi toată activitatea duhovnicească în folosul poporului şi atâtor mii de suflete însetate după cuvântul lui Dumnezeu”. Dincolo de orice diferenţe de opinie, cei doi duhovnici reprezintă, indubitabil, stâlpi ai vieţii duhovniceşti în mănăstirile româneşti din perioada persecuţiei comuniste.