Despre datoria de a mărturisi a preotului Zosim Oancea

„Înţeleg prin calitatea de jertfă poziţia sufletească de a nu avea, nici în suflet şi nici în inimă, nici un gând şi nici un sentiment de nemulţumire, de învinuire faţă de Dumnezeu sau de duşmănie şi răzbunare faţă de oamenii care mi-au cauzat şi mi-au administrat suferinţe.“ Acestea sunt cuvintele preotului Zosim Oancea în prefaţa cărţii sale de amintiri „Închisorile unui preot ortodox“, Bucureşti, Editura Christiana, 2004, 244 p. Autorul este o figură reprezentativă a Sibiului de la mijlocul secolului trecut. În anii studiilor universitare, Zosim Oancea se angrenează în militantismul legionar. După absolvirea Teologiei de la Bucureşti cu magna cum laude, tânărul Zosim se întoarce în Sibiul lui drag. Ajunge slujitor la altarul Catedralei mitropolitane şi profesor de religie la Şcoala Normală din Sibiu. Continuă să activeze politic în speranţa unei treziri spirituale a românismului. Este alături de Liviu Stan şi Spiridon Cândea şi îi cunoaşte bine pe Nistor Chioreanu şi Nicolae Petraşcu. În lupta sa patriotică Zosim Oancea este motivat. Tatăl îi căzuse în Războiul de Reîntregire, iar el cunoştea prea bine realităţile societăţii româneşti interbelice. Însă, a venit şi comunismul adus de cizma sovietică. În iulie 1948 este arestat, apoi condamnat la 10 ani închisoare, pentru „uneltire contra ordinii sociale“. În fapt, părintele publicase un calendar-carte cu titlul „Credinţa“, trecut prin cenzura comunistă, din ale cărui venituri ajuta familii ale celor întemniţaţi. Demersul său era motivat şi de împlinirea centenarului Revoluţiei de la 1848. Prin acest gest, autorităţile comuniste considerau că Zosim Oancea face „ajutor legionar“. Despre perioada detenţiei, părintele ne-a lăsat lucrarea memorialistică asupra căreia ne-am oprit astăzi. Cartea oferă informaţii preţioase atât despre experienţa carcerală a autorului, cât şi despre atmosfera din detenţie. Autorul insistă cu detalii asupra etapelor şi metodelor de tortură din timpul anchetei premergătoare procesului. Apoi, după primirea sentinţei şi mutarea în penitenciarul Aiud, părintele Oancea ne introduce în atmosfera spaţiului şi a traiului carceral. Face o descriere amănunţită a celulei, vorbeşte despre hrana zilnică, plimbarea şi condiţiile de muncă din fabrica penitenciarului. Totodată, nu ezită să se oprească asupra unor colegi de suferinţă pe care i-a întâlnit în Aiud: Aurel Cioran, fratele filosofului, preotul Ilie Imbrescu, cu al său glas de bariton, sau Nichifor Crainic, pe care l-a întâlnit în Zarcă. Oferă amănunte despre preocupările zilnice ale deţinuţilor, cum cei din celulă organizau jocul de şah sau cum se purtau dialoguri pe teme religioase. De altfel, părintele chiar insistă pe rolul său de adevărat catehet prin lecţiile zilnice de religie pe care le ţinea în celulă sau pe momentele de rugăciune la care majoritatea deţinuţilor se alăturau. Un capitol aparte din vieţuirea carcerală a părintelui la Aiud a constat în săvârşirea, iniţial în taină, a Sfintei Liturghii, pe care a considerat-o un „dar al Sfântului Duh“ şi că acest „dar nu era numai pentru mine, ci pentru noi toţi, începând fireşte cu cei care eram în cameră“. De asemenea, părintele oferă amănunte despre cum administra Sfintele Taine, precum Spovedania, prin limbajul morse pe ţeava caloriferului, şi chiar Împărtăşania prin sistemul „paraşutelor“. Poate ar părea de neînţeles astăzi, dar părintele Zosim, ajutat de cei din celulă, săvârşea toate acestea!

La eliberarea de la Aiud, părintele Oancea a primit un domiciliu obligatoriu la Bumbăcari, în Bărăgan, cu interdicţia de a nu depăşi o rază de 15 km. Aici a reuşit să-şi încropească o frumoasă gospodărie, ajutat de familie, care îl putea vizita frecvent, şi a avut bucuria de a sluji într-o capelă improvizată. În timpul liber lucra ca tinichigiu, fiind chiar apreciat de localnici. Deoarece era considerat „periculos“ pentru regim, un an mai târziu, o comisie a Ministerului de Interne i-a hotărât trimiterea în lagăr de muncă. De data aceasta, părintele a ajuns la Noua Culme, lângă Ovidiu Constanţa, unde trebuia să spargă piatră. Doi ani mai târziu a fost mutat la Periprava, în Deltă, unde trebuia să taie stuf. După 15 ani de carceră şi muncă obligatorie, de neajunsuri şi împilări, a venit şi data eliberării. Era ziua de 12 septembrie 1963, pe care părintele Oancea a descris-o în cartea sa cu lux de amănunte. Era bucuria eliberării, dar mai cu seamă a revenirii în sânul familiei.