Despre mărturisirea de credinţă într-un volum de memorialistică

În anii ’90 ai secolului trecut, spaţiul editorial românesc era invadat de memorialistica celor care suferiseră în perioada vechiului regim. Apăruse o literatură parcă reinventată ca gen scriitoricesc, însă care era folosită din plin în istoriografia română. Uneori era folosită poate prea mult, eludându-se doza de subiectivism, mai mare sau mai mică, specifică acestui gen de izvor istoric. Dar poate că mai preţios lucru este atunci când această literatură se confirmă prin documentele de arhivă, mai ales a celor create de persecutor. Dincolo de marota de „legionar“, pe care o găsim pretutindeni în documentele Securităţii, atunci când se face referire la slujitori ai altarului ortodox şi la teologi, şi care enunţă un caracter ideologic, putem spune că majoritatea secvenţelor prinse de martorii suferinţei în memorialistică se verifică în arhive. Pe de altă parte, trebuie spus faptul că în documentele Securităţii uneori este dificil să faci o delimitare clară între atitudinea eminamente religioasă şi cea ideologică, politică a celui care avea statutul de deţinut politic. Cercetătorul are misiunea grea de a detecta în arhivele fostei Securităţi comportamentul autentic al deţinutului în faţa persecutorului. Unde se face hotarul între atitudinea religioasă şi cea politică? De multe ori ne putem folosi de memorialistică, dar şi de o experienţă acumulată în cercetarea arhivelor. În acest sens, ne oprim puţin asupra unei lucrări care a luminat multe suflete pe calea adevărului de credinţă aşa cum putea fi exprimat sub persecuţia comunistă. Este vorba de volumul de memorii al lui Ioan Ianolide, un călător autentic al drumului duhovnicesc prin lumina isihastă în circumstanţele detenţiei comuniste: „Întoarcerea la Hristos - document pentru o lume nouă“. Este o carte apărută în anul 2006, prin truda maicilor de la Mănăstirea Diaconeşti, din frumoasa vale a Trotuşului. Dar ca orice carte, şi aceasta are istoria ei. Aflăm că a fost scrisă în 1981-1984, sub teroarea urmăririi şi percheziţiilor Securităţii, când i se confiscau alte şi alte versiuni ale manuscrisului. Ceea ce s-a salvat, pentru a avea noi astăzi, este rezultatul unei metode ingenioase. Cu multă răbdare, autorul a ascuns pagini ale manuscrisului în trei lămpi de cameră cu picior pe care le confecţionase. După moartea sa (5 februarie 1986), manuscrisele au ajuns la un fost coleg de suferinţă de la Târgu Ocna, pentru ca după 1989 să ajungă în Occident, apoi readuse în ţară, şi în final descifrate şi editate de către maicile de la Diaconeşti. Din aceste motive, poate pe alocuri, ca în orice lucrare memorialistă, găsim erori sau unele accente exagerate privind unele momente istorice, după cum chiar autorul mărturiseşte: „Am scris în pripă, pe furiş, singur şi fără corecturi. Rog să se facă corecturi. Nu am avut documente, nici prieteni cu care să mă consult, nici cel puţin nu am putut reciti cele însemnate, căci imediat ce o filă este scrisă, este bine ascunsă“. De asemenea, unele sublinieri ale editorilor ni se par puţin disproporţionate, chiar ideologizante faţă spiritul cărţii. Facem această remarcă deoarece autorul îşi aşterne gândurile, simţămintele şi, poate cel mai important, trăirea autentică în duhul Ortodoxiei. Ianolide ne prezintă urcuşul său spre cunoaşterea lui Dumnezeu sub persecuţia ateistă. Prin scrisul său, Ianolide ne augmentează aspiraţia sa de la comportamentul politic spre calea hristică. Nu doreşte să ne arate că este nevoie de o atitudine politică, pentru a ajunge la calea mântuitoare. Ci, dimpotrivă, ne subliniază faptul că atitudinea religioasă trebuie să fie mai presus de orice comportament politic. El condamnă subordonarea componentei religioasei faţă de comandamentele politice. De altfel, aşa ajungem să confruntăm izvorul memorialistic cu cel de arhivă. Se ştie că în orice anchetă din perioada comunistă, persecutorul consemna într-un limbaj care să concorde ordinului politic. În ancheta din 1959, atunci când anchetatorul încerca să construiască un scenariu al conspiraţiei legionare în închisori, Ioan Ianolide afirma cu tărie: „Codreanu s-a abătut de la adevăratul creştinism, subordonându-l ideii naţionaliste şi politice“. Convingerea lui Ianolide se datora lui Valeriu Gafencu, care lansase principiile de vieţuire creştină închisori. Ianolide se modelase sufleteşte în duhul ortodox aşa cum îl propovăduise Gafencu. În duhul tradiţiei patristice şi mai presus de lumesc. O astfel de creionare a vieţuirii duhovniceşti sub persecuţia ateistă găsim în cartea unui mărturisitor. În cartea lui Ioan Ianolide.