Despre monarhie şi Biserică la români

În vremurile medievale, pretendenţii la tronul Ţării Româneşti sau al Moldovei, după ce se impuneau militar şi primeau acceptul boierilor, se grăbeau să meargă în biserică pentru a fi unşi şi încoronaţi în faţa Sfântului Altar. Era o moştenire din vechiul Bizanţ, practică ce se regăsea la popoarele catolice, apoi protestante. În spaţiul românesc, ultimul domn uns în biserică a fost Alexandru Ioan Cuza. Paradoxal, el a fost ultimul monarh român, cu titlul de principe, care a primit binecuvântarea Bisericii, chiar dacă mai târziu, pe motivul scoaterii de sub închinare a mănăstirilor, a lovit cel mai mult în această instituţie sacră a poporului român. Situaţia s-a schimbat după 1866. Politicienii şcoliţi în atmosfera secularizantă de la Paris au adus domn străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern, de neam german şi de confesiune catolică. El a fost cel care a întrerupt tradiţia ungerii domnitorilor în biserică, deoarece a refuzat categoric acest act, preferând să se încoroneze în Sala Tronului din Palatul Regal din Bucureşti. A fost străin de simţământul românesc, dar prin politica sa a obţinut independenţa, a aşezat statul român pe calea modernizării şi a oferit o identitate României pe plan internaţional. Succesorul său, Ferdinand, ca german şi catolic, a adoptat aceeaşi atitudine în problema ungerii în Biserică. A acceptat să fie încoronat, nu şi uns, în faţa incintei catedralei care se ridicase tocmai pentru acest măreţ act din istoria poporului român. A urmat Carol al II-lea, botezat ortodox, care a refuzat să fie încoronat, apoi fiul său Mihai, pentru care vremurile poate n-au fost de partea sa. În cazul fiecărui monarh român de după 1866, Biserica a cerut ungerea şi încoronarea în faţa Sfântului Altar. De fiecare dată monarhii români au refuzat, deşi se declarau regi "din mila lui Dumnezeu". Iar refuzul lor a dus la o ruptură între puterea sacră şi puterea seculară. Societatea românească, în mare parte, s-a conformat ca rezultat al secularizării tot mai accentuate de după 1848. Dar Biserica a sperat ca poporul român să împărtăşească bucuria aducerii în faţa Sfântului Altar a capetelor încoronate.