Despre trecutul zbuciumat al Basarabiei, în paginile revistei „Patrimoniu“

Astăzi, când asistăm la schimbări geopolitice în vecinătatea noastră şi încercăm să rememorăm momentul unirii Basarabiei cu patria-mamă, se cuvine să săpăm în istoriografie pentru a evidenţia din trecutul zbuciumat al ţinutului românesc dintre Prut şi Nistru. Ne-am oprit asupra unui număr din anul 1992 al periodicului de la Chişinău „Patrimoniu, revistă de lectură istorică“, condusă în acea vreme de cunoscutul istoric Ion Ţurcanu. În fapt, revista nu este doar una de „lectură istorică“, ci de o înaltă ţinută ştiinţifică al cărei conţinut reprezintă o veritabilă lecţie despre faptele înaintaşilor noştri de pe pământurile stăpânite vremelnic de către ţarişti, apoi sovietici. În numărul asupra căruia ne-am oprit găsim o frescă a trecutului basarabean din secolele XIX-XX: cu privirea istoricilor Victor Spinei şi Michaela Spinei asupra însemnărilor contelui francez Langeron în circumstanţele politicii napoleoniene în spaţiul est-european; despre marele Mecena al Ardealului, basarabeanul Vasile Stroiescu în descrierea lui Onisifor Ghibu; problema jurisdicţiei bisericeşti asupra Basarabiei în discuţiile dintre Patriarhiile Moscovei şi Române în anul 1945; prevederile convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi soarta basarabenilor şi o evaluare asupra trecutului educaţional din Basarabia stăpânită de Rusia ţaristă, cu prezentarea principalelor coordonate ale învăţământului pe tipologie, statistici, cadru legal şi context politic şi etnic. O ultimă parte a publicaţie este dedicată revenirii ţinutului pruto-nistrean la Regatul român. Capitolul este deschis cu amintirile marelui luptător pentru unire, Ion Pelivan, inedite, scoase la lumină din Arhivele Naţionale de la Bucureşti, continuate cu discuţiile purtate în Sfatul Ţării de la Chişinău din 1917-1918 în contextul declaraţiei de autodeterminare lansată în fostul imperiu ţarist şi eforturilor patrioţilor basarabeni de a se alipi la România (stenograme şi proiectul de constituţie a Basarabiei autonome). Pe tematică bisericească putem puncta în două probleme. Istoricul Ion Ţurcanu face o privire critică şi prezintă in extenso corespondenţa inedită din 1945 dintre patriarhii Nicodim al României şi Alexie al Moscovei, când se puneau în discuţie probleme de genul: obiectele religioase luate de autorităţile române din Basarabia, „vremelnica“ atârnare a spaţiului dintre Nistru şi Prut faţă de Biserica Română (1918-1944) sau revenirea la calendarul pe stil vechi. Putem remarca verticalitatea de care a dat dovadă patriarhul român, chiar dacă circumstanţele politice îi erau potrivnice, problematică discutată de noi în mai multe ediţii ale rubricii „Memoria Bisericii“. A doua problemă este legată de prevederile legate de Biserică în proiectul de constituţie a Basarabiei autonome, în care se vorbeşte despre cele trei principii care să stea la baza funcţionării acestei instituţii: „1. principiul neamestecului deplin al statului în viaţa internă a Bisericii; 2. principiul sobornicităţii şi 3. principiul eligibilităţii tuturor persoanelor ierarhiei bisericeşti“. Acestor principii se adăugau prevederi legate de adunarea eparhială a Basarabiei concretizată prin congresul bisericesc basarabean, format din clerici şi mireni în număr egal, cu un mandat de trei ani, care avea în atribuţiuni inclusiv alegerea mitropolitului, ca membru al Sfântului Sinod de la Bucureşti. Acestea sunt câteva secvenţe din revista basarabeană de istorie „Patrimoniu“, un preţios demers istoriografic, din păcate prea puţin utilizat de cercetătorii interesaţi de trecutul Basarabiei.