Despre viaţa religioasă după 23 august 1944 în însemnările generalului Constantin Sănătescu

Generalul de armată Constantin Sănătescu a rămas în istoria românilor ca primul preşedinte al Consiliului de Miniştri după actul de la 23 august 1944. Deoarece a fost unul dintre cei mai importanţi oameni ai României după schimbarea politico-militară din vara anului 1944, şi însemnările sale, strânse într-un jurnal şi editate în mai multe rânduri (1993 şi 2006) de editura bucureşteană Humanitas, constituie o preţioasă mărturie a evenimentelor care au premers instalării regimului comunist din România. Aşadar, vom spicui din jurnalul marelui ofiţer român acele secvenţe care relevă viaţa bisericească după venirea armatei sovietice şi afirmarea comuniştilor în drumul lor pentru acapararea puterii. La 5 noiembrie 1944, pentru a doua oară, Constantin Sănătescu este numit de regele Mihai preşedinte al Consiliului de Miniştri, cu Petru Groza vicepreşedinte şi mai mulţi lideri comunişti în posturi de miniştri. La momentul depunerii jurământului, generalul Sănătescu notează: „Miniştrii comunişti au refuzat să depună jurământul asistaţi de preot. Acest fapt se prezintă pentru prima oară în istoria noastră politică” (p. 177). În calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Miniştri, generalul Constantin Sănătescu a participat la numeroase momente oficiale, precum tedeumurile de la Catedrala Patriarhală la Ziua regelui (8 noiembrie 1944) sau cu prilejul alipirii Ardealui de Nord-Vest (1 decembrie 1944). Tot Sănătescu arată că pentru buna desfăşurare a ultimului Te Deum de la Patriarhie se încheiase un armistiţiu de 48 de ore între liderii partidelor istorice şi cei ai partidului comunist. Altfel spus, tensiunile politice din România se aflau la cote maxime, situaţie care periclita ordinea în ţară şi stabilitatea guvernamentală. La Boboteaza din anul 1945 Sănătescu ia parte la slujba ţinută la Catedrala Patriarhală, subliniind: „Serbarea a avut loc într-un cadru restrâns fără tradiţionala aruncare a crucii în Dâmboviţa” (p. 183). Probabil că era pentru prima adată când se proceda astfel, tradiţia fiind ca de Bobotează să se meargă în procesiune de la Biserica Zlătari în cortegiu cu monarhul, patriarhul şi mai-marii ţării, până la capătul Căii Victoriei, unde regele arunca crucea în apa Dâmboviţei. Aceeaşi nonparticipare a regelui este remarcată şi chiar criticată de Sănătescu la marele praznic al Paştilor din 1945: „Am fost la Patriarhie la toate slujbele. Regele n-a fost şi găsesc că a procedat greşit, fiindcă nu trebuie să rupă tradiţiile. Numai respectarea tradiţiilor face ca să fie menţinut şi el pe tronul ţării” (p. 201). Neajunsul creat de rege a fost recuperat, din punct de vedere politic, prin participarea la tedeumurile care s-au ţinut ulterior la Catedrala Patriarhală, precum cel din 10 mai 1945, în care s-a văzut popularitatea de care se bucura: „La ora 11 a avut loc un Te Deum la Patriarhie, la care au asistat regele, guvernul şi autorităţile. După Te Deum, regele a venit la Palatul regal din Calea Victoriei, unde populaţia l-a aclamat îndelung” (p. 202). Alte solemnităţi religioase, unele ţinute la Catedrala Patriarhală, s-au desfăşurat în mai multe ocazii precum: Ziua Eroilor (14 iunie 1945), Ziua regelui (8 noiembrie 1945), în lipsa acestuia, moment urmat de diversiunea provocată de comunişti în Piaţa Palatului, 23 august 1946 sau la deschiderea sesiunii parlamentare (1 decembrie 1946) după alegerile fraudate de comunişti. Din însemnările generalului Sănătescu putem desprinde un aspect esenţial, acela că, prin politica pe care au promovat-o, treptat,comuniştii au încercat să elimine tradiţiile legate de solemnităţile religioase.