Destinul Mănăstirii Brâncoveni-Olt în comunism

Pe drumul ce duce de la Slatina spre Caracal se află vechea mănăstire Brâncoveni. Numele acesteia ne duce cu gândul la ctitori din familii de boieri care în medievalul românesc au avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea culturii şi a spiritualităţii. Însă, pe cât de falnică se arată această mănăstire, pe atât de lovită a fost de urgiile istoriei. După secularizarea averilor mănăstireşti, Mănăstirea Brâncoveni este tot mai afectată prin împuţinarea obştii, astfel încât în perioada interbelică mai exista un singur călugăr, care avea datoria de a se îngriji de locaş. În această perioadă, chiriarhul Râmnicului, Episcopul Vartolomeu Stănescu, iniţiază refacerea aşezământului, pentru început primind 3,5 ha de teren arabil. În 1937, cu bani de la Ministerul Cultelor a fost reparată biserica bolniţă, iar doi ani mai târziu biserica mare a primit o altă învelitoare din olane. De asemenea, chiliile vechi au fost reparate. Numai că statul român a înţeles să schimbe destinaţia aşezământului, la cererea Ministerului Sănătăţii aici instalându-se un azil de bătrâni şi infirmi. Din acest motiv, singurul ieromonah rămas în aşezământ nu putea oficia serviciul divin. Situaţia s-a schimbat în anul 1952, când aici a fost instalată o obşte de maici şi adusă icoana facătoare de minuni a Maicii Domnului. Obştea de la Brâncoveni a început să se dezvolte cu toate neajunsurile create de regimul comunist. Însă vieţuirea maicilor de la Brâncoveni a fost de scurtă durată. Prin aplicarea decretului 410/1959, Mănăstirea Brâncoveni a fost desfiinţată. Ulterior, printr-o adresă din 21 august 1962, Sfatul popular al Regiunii Argeş solicita Departamentului Cultelor acest spaţiu în vederea instalării unui „cămin de bătrâni, destinaţie pe care a mai avut-o“. Aceeaşi autoritate locală preciza că, pentru preluarea spaţiului, „a fost consultată şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului, care ne-a comunicat aviz favorabil“. Numai că, în „avizul favorabil“ din 11 august 1962 al Episcopiei Râmnicului, semnat de vicarul administrativ, se vorbeşte de „rezervarea spaţiului necesar personalului de îngrijire a bisericii şi sub expresa condiţionare a consimţământului Direcţiei Monumentelor Istorice“. Prin urmare, înainte ca spaţiul fostei mănăstiri să fie preluat în folosinţă era nevoie de avizul direcţiei de specialitate şi ca biserica să fie în continuare un locaş în care se slujeşte periodic de către un cleric-îngrijitor. Sub expresa enunţare a împuternicitului de culte al regiunii Argeş, Ion Bărbulescu, din 25 octombrie 1962, conform căreia Direcţia Monumentelor şi-a dat avizul favorabil, Sfatul popular regional a intrat în posesia spaţiului. Totuşi, să nu ne imaginăm că Episcopia Râmnicului a cedat atât de uşor asupra spaţiului fostei Mănăstiri Brâncoveni, deoarece pe solicitarea Sfatului regional Argeş apar mai multe rezoluţii care denotă presiunile venite dinspre conducerea Departamentului Cultelor şi a împuternicitului local. Interesant este faptul că situaţia de la Brâncoveni nu a persistat, deoarece în 1975 Direcţia Monumentelor Istorice a demarat procesul de refacere a casei domneşti şi implicit a aşezământului, în acest fel conştientizându-se valoarea istorică pe care o purta mănăstirea. Un deceniu mai târziu, prin purtarea de grijă a vrednicului de pomenire Episcop Gherasim Cristea al Râmnicului şi a arhiereului său vicar, Calinic Argatu, la Brâncoveni s-a reînfiripat viaţa monahicească, treptat mănăstirea recăpătându-şi strălucirea de altădată.