Dieta de la Turda și adevărata „toleranță”

Principiile fundamentale care au stat la baza Dietei de la Turda din 13 ianuarie 1568 au fost două: propovăduirea religioasă liberă și libertatea comu­nității de a-și alege confesiunea la care dorește să adere. Faptul că la dietele precedente preoții catolici erau expulzați, iar românii obligați să treacă de partea Reformei sugerează o toleranță a diversității, dar numai în cadrul protestantismului. Românii orto­docși ardeleni nu participau la exercitarea puterii, neformând o stare care să le dea dreptul la statutul de națiune privilegiată. Soarta Ortodoxiei depindea exclusiv de bună­voința principelui. Cum s-a ajuns ca românii să fie tolerați în propria lor țară, unde erau și majoritari? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne întoarcem pe firul istoriei.

Românii sunt singurul popor de origine romanică cu cre­dință ortodoxă. Conform izvoarelor, procesul crești­nării noastre a început în Dacia romană prin Apostolul Andrei. Ca urmare a dezvoltării acestui proces, în momentul contactului cu popoarele migratoare poporul român avea deja religia creștină bine conturată în ființa sa. Până spre sfârșitul primului mileniu creștin, românii, locuitori statornici în spațiul carpato-danubiano-pontic, au înfrânt nenumărate vicisitudini pentru a-și asigura ființarea. Au trecut de la uniuni de obști la Românii populare, apoi la voievodate sau țări. Treptat s-a ajuns la constituirea statelor feudale românești: Muntenia, Moldova și Transilvania. Transilvania este denumirea care, în traducere latină, înseamnă „dincolo de pădure” sau „peste pădure”. Din perspectivă confesională, Transilvania este o Europă în miniatură. Etnogeneza poporului român s-a încheiat în secolele VI-VIII d.Hr. Pătrunderea maghiarilor în Transilvania a avut loc la sfârșitul secolului al IX-lea.

Ei cunosc prin misionari apuseni încreștinarea, iar prin Ștefan cel Sfânt, se pun bazele statului catolic maghiar. Vrând a-și asigura dominația asupra Transilvaniei, a oamenilor și bogățiilor ei, regatul ungar a folosit mai multe strategii. Între ele, un rol important l-a avut încercarea de convertire a românilor ortodocși la catolicism și mai apoi la calvinism. Transilvania a fost o țară distinctă în cadrul regatului Ungariei pe parcursul întregului Ev Mediu. Ea era condusă de un voievod numit de regele Ungariei. Ungaria creștină arpadiană, care ține până la începutul secolului al XIV-lea, a avut catolicismul ca religie oficială. Românii din Transilvania, care erau de rit bizantin (ortodox), au reușit să formeze un grup politic recunoscut, ca și sașii și secuii, o stare. Ei participau la conducerea țării, la exercitarea puterii, în cadrul regimului de stări. Adunarea țării era întrunită periodic. Aceasta, în secolele XIII-XIV, a purtat numele de „Congregationes” sau „Universitates”.

Românii nu au venit de undeva pentru a se stabili în Transilvania

Adunarea Transilvaniei era distinctă de Dieta Ungariei și era formată din nobili maghiari, sași, secui și români. Elita românilor a fost expropriată până la anul 1437, când a avut loc Răscoala de la Bobâlna. În timpul regelui Ludovic I de Anjou (fiul lui Carol Robert de Anjou, învins de Basarab I la Posada), calitatea de nobil era condiționată de două lucruri: prezența actului scris de donație și apartenența la catolicism. În aceste condiții, românii transilvăneni au încetat să mai fie o stare; au fost excluși de la exercitarea puterii la nivel central, voievodal. Nu mai puteau face parte din Dietă. Doar cei care în mod individual reușeau să intre între nobili au mai fost admiși în elita conducătoare, aceștia devenind treptat catolici. Așa se explică cum au ajuns la importante demnități politice Iancu de Hunedoara, Bartolomeu Dragfi, Ștefan Mailat și Nicolaus Olahus. Au fost timpuri de discriminare religioasă cruntă după anul 1200, acutizată în secolul al XIV-lea. Georg Reichenstorffer, localnic german din Transilvania, folosit ca sol în misiuni diplomatice, îi pomenește pe români într-o lucrare publicată la Viena în 1550, numită Chronographia Transilvaniae, îi pome­nește pe români ca „băștinași”, schismatici și marginali (nu luau parte la deciziile politice). Așadar, românii se aflau răspândiți pe teritoriul a mai multe state românești: Muntenia (Valahia), Moldova și Transilvania. În primele două, puterea politică era românească, spre deosebire de Transilvania, unde stăpânii erau străini. Cu toate acestea, observăm cum românii din Muntenia și Moldova iau parte la luptele antiotomane, alături de frații lor transilvăneni pentru apărarea creștinătății. Astfel, în armata lui Iancu de Hunedoara, în lupta de la Belgrad din 1456, luptau români moldoveni și munteni. După Bătălia de la Mohacs din 1526, turcii ocupă Buda și partea centrală a Ungariei, transformând-o în pașalâc. Transilvania, spre deosebire de Ungaria, rămâne până în 1541 voievodat autonom, iar după 1541 devine principat autonom sub suzeranitate otomană.

Dublă discriminare: erau români și ortodocși

Țara era condusă de Adunări comițiale, formate din reprezen­tanții nobilimii maghiare, sași și secui. Erau trei națiuni oficiale (fostele stări) și patru religii recepte. Națiunile oficiale erau maghiarii, sașii și secuii, iar religiile recepte erau: luterană, calvină și unitariană și romano-catolică. Românii, rămași pe mai departe ortodocși, dețineau o Biserică neoficială, dar supusă presiunilor protestante, după ce anterior fuseseră ademeniți la catolicism. La 28 iunie 1366, regele Ungariei Ludovic I de Anjou (1342-1382) a refuzat să mai recunoască cnejilor neconfirmați prin acte regale calitatea de nobil. Cei care nu beneficiau de o astfel de confirmare, erau reduși la condiția modestă de juzi sătești. La 20 iulie 1366, regele emite încă un decret prin care ordona nobililor și celorlalți proprietari de pământ, cetăților și orașelor regale pe teritoriul cărora se aflau „preoți slavi sau schismatici” (este vorba despre preoți români ortodocși care slujeau în slavonește), să-i ducă împreună cu familiile lor la comitele Benedict Himfy, în așteptarea unor noi dispoziții. În prima parte a secolului al XVI-lea, în Transilvania au coexistat Centrele episcopale de la Feleac și Vad. Prin cele două s-a făcut cel dintâi pas important în direcția structurării la scara voievodatului a unei organizări bisericești ortodoxe cu sedii episcopale ce tind spre stabilitate. Episcopia Vadului a fost creată în directă relație cu posesiunile ardelene ale domnilor Moldovei. Ortodoxia era discriminată în Transilvania. Preoții aveau un statut inferior atât din punct de vedere juridic, cât și social. Înălțarea și menținerea edificiilor de cultură și a bisericilor de mir, a mănăstirilor și verigilor organizatorice care s-au dezvoltat încet-încet s-au datorat inițiativelor particulare legate de dreptul de patronat deținut de stăpânii de pământ. Învestirea laică a celor doi ierarhi ortodocși la Vad și Geoagiu de Sus de către regina Izabela a Ungariei, care era de confesiune catolică, a fost foarte importantă. Prin aceasta s-a întărit transferul de la factorii de putere locali la șefii de stat sau stăpânii absoluți ai puterii regale. Totodată, această învestire este un răspuns la ajutorul dat de domnii Moldovei și Țării Românești pentru înlăturarea dominației habsburgice. În aceste noi condiții, Ortodoxia este privită cu interes, dar nu este totuși acceptată între stările și confesiunile oficiale. La jumătatea secolului al XVI-lea, ideile Reformei au înregistrat primele succese în Principatul Transilvaniei, în mediul orășenesc săsesc. Din Sibiu și Brașov s-a încercat impunerea unui nou gen de literatură religioasă răsăriteană cu elemente protestante. Demersul reformator al calvinilor țintea însăși esența Ortodoxiei.

Ortodoxia românilor ardeleni a fost una martirică

Între anii 1566-1571, politica religioasă a fost marcată de apariția unitarianismului. Acceptarea noilor confesiuni născute din Reforma protestantă s-a făcut repede. În 1568, la 13 ianuarie, era recunoscut unitarianismul antitrinitar. Această acceptare transilvăneană s-a făcut cu rivalități și conflicte ale noilor credințe cu vechea dominație catolică. Procedura prin care noile confesiuni au primit cu ușurință dreptul de a se manifesta în chip legal și de a coexista este denumită „tole­ranță”. Teoretic, la Turda, în 1568, această toleranță primea un înțeles mai profund, deoarece fiecărei comunități i se recunoștea dreptul de a decide asupra opțiunii de credință proprie. Cei care se abăteau de la religia (confesiunile) oficială erau persecutați. Așa-zisa toleranță era limitată și relativă. Două diete din 1566 condamnau sever atât catolicismul, cât și Ortodoxia. Catolicismul era una dintre cele patru confesiuni recunoscute de jure, dar devenise minoritar. Românii, ortodocși, își primiseră credința, „legea”, de la străbunii lor. Înnoirile aduse de diete reprezentau multe și mari nenorociri. Ca drepturi, ei puteau fie să plece de pe pământurile lor, fie să suporte pedepsele pentru îndărătnicie. Privilegiații Transilvaniei îi considerau nedemni de luat în seamă, inferiori și supuși pentru vecie. Sistemul celor trei stări privilegiate și al celor patru religii recepte a fost întărit și în secolul al XVII-lea prin Approbatae Constitutiones (1633) și Compilatae. Principatul Transilvaniei a avut în secolul al XVII-lea numai principi calvini.

În schimb, ultimele trei decenii ale secolului al XVI-lea, când stăpânesc principi din familia Ba­thory, sunt caracterizate de importante modificări în politica religioasă: restaurația catolică și sprijinirea Bisericii Ortodoxe pentru a avea o ierarhie proprie. Domnia scurtă a lui Mihai Viteazul (1599-1601) a însemnat pentru Transilvania măsuri radicale în politica religioasă. El a ridicat Ortodoxia la rang de religie recunoscută și a scos în afara legii calvinismul și unitarianismul.