Din însemnările regelui Carol I despre relaţiile sale cu Biserica

Regele Carol I a rămas în Istoria românilor ca monarhul care a pus bazele României moderne. Deşi nu era român, treptat s-a ataşat profund de poporul român. Era străin de neam, dar şi de Biserica Ortodoxă. Ca bavarez, era de confesiune romano-catolică şi chiar practicant fervent, prin participarea la slujbele din capela episcopală de la Bucureşti, prin primirea frecventă a împărtăşaniei sau acordarea de donaţii financiare.

Însă comportamentul său religios a fost discret şi în respect faţă de credinţa poporului român, pornind de la ideea că România are nevoie de un echilibru politic şi social. Uneori poate fi suspectat de excese confesionale, dar în spaţiul public a manifestat de fiecare dată echilibru. Astfel de aspecte se regăsesc mai ales în jurnalul pe care l-a ţinut după 1881 şi care, iată, astăzi, a văzut lumina tiparului prin osârdia lui Vasile Docea. Un prim volum, dedicat perioadei 1881-1887, a apărut la editura ieşeană Polirom în anul 2007. Uneori, regele se exprimă poate prea lapidar, expeditiv pentru temele enunţate. De pildă, de multe ori se referă la necesitatea obţinerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe (p. 44), situaţia românilor din Peninsula Balcanică (p. 66), despre participarea la diferite ceremonii religioase însoţite de parade militare (ex. Boboteaza, Anul Nou la Mitropolie, sărbătoarea naţională, punerea unei pietre de temelie la o biserică) sau starea unor biserici şi mănăstiri pe care le vizita şi repararea lor (pp. 56, 79). Un aspect extrem de important pentru istoria românilor şi a Bisericii noastre este legat de încoronarea regelui Carol I. În jurnal arată că unii politicieni doreau ca festivitatea să se desfăşoare la Şosea. În schimb, el a hotărât ca festivitatea să se desfăşoare în două etape, prima la Mitropolie prin sfinţirea coroanei şi rostirea unor rugăciuni, apoi în sala tronului prin actul propriu-zis al încoronării, în prezenţa oficialităţilor statului, mai-marilor Bisercii Ortodoxe şi a reprezentanţilor corpului diplomatic (pp. 65, 70). Aşadar avem de-a face cu o încoronare civilă, nicidecum una spirituală, prin ungere în faţa altarului, aşa cum se proceda la curţile Europei. Motivul se datora, evident, confesiunii catolice pe care o împărtăşea monarhul. Un alt aspect care ne-a atras atenţia în acest jurnal vizează participarea monarhului la momentul sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir la praznicul Bunei Vestiri din 1882, la Mitropolia din Bucureşti (p. 138). Iar exemplele pot continua cu: secvenţe despre relaţiile cu mai-marii Bisericii Ortodoxe; raporturile tensionate dintre cele două confesiuni istorice din România, ortodoxă şi catolică, sau statutul Bisericii naţionale în statul român. Acestea sunt câteva spicuiri din jurnalul regelui Carol I, editat într-un prim volum care se constituie într-un preţios izvor documentar despre problemele religioase româneşti în sec. XIX, o sursă istorică indispensabilă pentru înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat atunci când România intrase pe traiectul modernităţii.