Din jurnalul misionarului basarabean Anatolie Tihai în Japonia

Japonia este cunoscută ca o ţară cu puternice tradiţii de sorginte religioasă, cu rădăcini în budism şi şintoism, care practic le construieşte stilul de viaţă şi identitatea între marile neamuri asiatice. Prin urmare, este greu de înţeles cum religia creştină, şi mai ales confesiunea ortodoxă, a putut prinde rădăcini în mijlocul acestui neam dominat de tradiţii şi ritualuri zilnice. Apostolatul ortodox în părţile Japoniei a fost declanşat după mijlocul sec. al XIX-lea de Biserica Rusă, cu sprijinul nemijlocit al ţarului Rusiei. Iar ieromonahul Anatolie Tihai, basarabean din zona Hotinului, şcolit în marea Academie de la Kiev şi înduhovnicit în muntele Athos, a fost unul dintre principalii misionari care au vestit Evanghelia lui Hristos în mijlocul poporului japonez. Cum s-a întâmplat această minune aflăm din jurnalul pe care părintele Tihai l-a ţinut în timpul cercetării duhovniceşti pe care a întreprins-o în perioada octombrie-decembrie 1877, între oraşele Hakodate şi Edo, din care prezentăm câteva fragmente, în urma traducerii făcute de Vlad Cubreacov: "Dovezi ale mărturisirii credinţei de către creştinii în etate au mai fost descrise şi înainte, le întâlnim şi în timpul de faţă şi este cu neputinţă să le descrii pe toate într-o singură însemnare. Mă voi mărgini acum însă la cazul unui băiat de şase ani. De puţină vreme a murit o creştină care era văduvă, lăsând orfan în urma ei un băiat de şase ani, zis Pavel. Mătuşa lui după tată, o păgână înflăcărată, l-a luat pe Pavel, în temeiul dreptului de rudenie apropiată, ca să-l crească şi să-l înveţe. Ea îl punea pe Pavel să se închine idolilor, dar copilul nu primea asta, spunând: eu nu mă pot închina la guuzoo (idol), căci cred în Dumnezeu Adevărat. Mătuşa îi zice atunci că aceştia şi sunt dumnezeii cei adevăraţi cărora şi ea li se închină, pe când băiatul îi răspunde că măicuţa lui l-a învăţat şi că a auzit şi de la senseii (învăţătorii) creştini că păpuşile făcute de mâna omului (idolii casnici sunt foarte mici, având cel mult o şchioapă-două) nu pot fi dumnezei şi de aceea este păcat să le numeşti dumnezei şi să li te închini. Atunci mătuşa a trecut la alte mijloace: punea bomboane înaintea idolilor şi, luându-le apoi, i le dădea lui Pavel spunându-i că i le-au dat zeii. Iar Pavel răspundea: aceasta este guuzono tatematsuri (jertfă adusă idolilor), pe când eu când l-am mărturisit la botez pe Hristos m-am lepădat de idoli şi am scuipat asupra lor. Mătuşa nu a avut ce face cu băiatul. Copilul vine întotdeauna la biserică însoţit de o vecină creştină şi se plânge aici că mătuşa îl pune să se închine la idoli".

Tot în jurnalul neobositului apostol al lui Hristos, aflăm despre cum funcţiona o comunitate de japonezi creştini ortodocşi: "La Izuno predicarea a început şi comunitatea a fost întemeiată anul trecut. De tot creştinii sunt aici 42 de suflete, dintre care şase sunt din satul apropiat Mumezaki, iar satul nu este prea mare. Creştinii au aici o casă de rugăciune foarte bună, cu o încăpere alăturată pentru catehizator. Această casă este cu totul nouă. O bătrână, mama unei mari familii înstărite, a durat această casă pentru a-şi trăi bătrâneţile în ea, în linişte şi singurătate, presupunând că-şi va mângâia sufletul cu rugăciuni către Buddha, însă acum ea a devenit creştină şi casa a închinat-o bisericii. Era plăcut să văd că cea mai bună casă din sat era a unei creştine de-a noastră. Până în seară s-au mărturisit peste 20 de suflete. La orele 8 ale serii am cuvântat o predică despre cel de-al treilea articol al Crezului. A doua zi, după obedniţă au fost împărtăşiţi copiii şi cei care ajunaseră, după care ne-am îndreptat spre următoarea biserică din oraşul Wakayanagi (jumătate de oră de mers pe jos). Afară ploua destul de tare şi creştinii din Wakayanagi ne-au trimis 2 ricşe. Cu toate că nu era departe, nu am avut încotro. Am urcat şi am mers până în oraş. Chiar la intrarea în oraş eram aşteptaţi de femei creştine cu copiii lor. Ne-am dat jos din ricşă şi aşa, împreună cu mulţimea care a tot crescut prin alăturarea creştinilor ce ne ieşeau în cale, am ajuns la casa de rugăciune în care ne-am întrunit cu toţii. Încăperea largă abia de-i încăpea pe toţi. După Morioka, în această biserică, mai mult decât în alte comunităţi pe care le-am cercetat, se vede legătura strânsă dintre credincioşi şi dragostea şi râvna lor pentru Sfânta Credinţă. Şi noii ascultători sunt aici destui, cu toate că de această dată la Wakayanagi au primit botezul doar 3 suflete, şi asta pentru că acum 2 săptămâni părintele Pavel a săvârşit aici botezul. Când am ajuns aici era zi de sâmbătă. Seara târziu au venit cântăreţele, trei fetiţe din Sanuma. Sărmanele de ele erau ude leoarcă, întrucât toată ziua plouase tare. Dar au cântat la miezonoptică, de bună seamă că nu aşa cum se cântă la Hakodate, însă totuşi cum trebuie. Au cântat pe o singură voce. Neavând vreun instrument şi fără a fi acolo vreun om priceput într-ale cântării, nici nu le puteai cere mai mult. După miezonoptică am cuvântat o predică despre virtutea şi roadele dragostei creştine. A doua zi dimineaţă am mers pe la casele aproape tuturor creştinilor. Toţi au icoane în casă şi toţi până la unul, chiar şi copiii de până la 3-4 ani, îşi cunosc numele lor creştine. Printre credincioşi se poate băga de seamă că femeile sunt mai agere decât bărbaţii. Mai cu seamă este o femeie deşteaptă, Ina, singura credincioasă în familia ei". Dincolo de entuziasmul şi sinceritatea japonezilor creştini pentru confesiunea ortodoxă, din aceste fragmente transpar atât uimirea, cât mai ales dăruirea de care ieromonahul basarabean Anatolie Tihai dădea dovadă atunci când vestea Cuvântul Dumnezeului cel Adevărat în ţinuturile de la capătul pământului.