Din mărturiile tragediei monahiceşti de la mijlocul secolului trecut

Una dintre priorităţile regimului comunist în privinţa vieţii religioase a fost desfiinţarea monahismului. Dacă în vremea lui Cuza şi în perioada monarhiei carliste s-a încercat o "primenire" a monahismului prin impunerea unui prag de vârstă sau absolvirea studiilor teologice de către aspiranţii la viaţa monahicească, atunci în perioada comunistă s-a încercat desfiinţarea acestei componente fundamentale bisericeşti, prin excluderea, din diferite motive, a călugărilor şi călugăriţelor. În urma refuzului patriarhului Justinian de a accepta planul de "reformare" cerut de autorităţile comuniste, monahismul a fost lovit prin adoptarea Decretului 410, care avea aceleaşi prevederi din vremea lui Cuza. Însă aplicarea acestui act normativ s-a făcut retroactiv, fiind afectaţi toţi cei care în acel moment vieţuiau în mănăstirile ortodoxe din spaţiul românesc. Cum s-au petrecut lucrurile?, aflăm desigur din documentele fostelor organe de represiune, dar şi din mărturiile vieţuitorilor care au cunoscut ororile măsurilor luate de puterea comunistă. Astfel, aflăm din mărturia unei călugăriţe de la Mănăstirea Agapia, judeţul Neamţ: "Înainte de promulgarea decretului, de la Securitate veneau presiuni pentru trimiterea acasă a elevelor claselor I-IV (exista o şcoală primară unde preda maica Tatiana Radovici); erau eleve, rude de-ale maicilor, ce urmau să rămână în mănăstire, venite de mici. Autorităţile pretextau că era un lucru smintitor, că lumea putea crede că sunt copiii maicilor. Apoi, s-a ordonat plecarea a două maici. În continuare, primarul din sat, care era informat, făcea aluzii la câte maici vor mai rămâne în mănăstire... Totuşi, după ce au fost nevoite să plece circa 300 de maici şi surori... stareţa le-a cerut, pe bună dreptate, să semneze o declaraţie în care menţionau că pleacă, nu de bunăvoie, ci din ordinul autorităţilor. Au primit câte 500 de lei, preţul unui palton, şi au plecat plângând. Unele nu aveau unde să-şi plece capul. Nu mai aveau nimic dintr-ale lor. Nu voiau să plece în lume, unde părăsiseră totul. S-au aciuat unele în apropiere, la atelierele de ţesătorie. Veneau pe furiş noaptea să mai plângă cu maicile lor bătrâne, să le ajute, să primească sfat. Apoi, cele care nu aveau unde sălăşlui, negăsind nimic, au venit îndărăt şi au trecut printr-o comisie medicală; medicii au avut milă de acestea şi le-au mai menajat, accentuând gravitatea unor boli. Unele erau cu adevărat bolnave de plămâni etc. Cei de la Securitate n-au fost mulţumiţi; s-au făcut reproşuri, au fost trimişi alţi medici, care au zis că în viaţa lor n-au văzut asemenea diagnostice... S-au făcut abuzuri. Nu s-a ţinut cont nici că absolventele, cu şcoală monahală, aveau dreptul să rămână. Le-au trimis în exil şi pe ele. Maicilor stareţe Eustochia Ciucan şi Nazaria Niţă li s-a îngăduit să vină pe rând, pe ascuns (au stat şi în coteţe de găini, magazii ascunse, zăvorâte) la rostul lor. Cele mai multe monahii şi-au păstrat demnitatea cu cinste, cu suspinuri, în umilinţe de tot felul. Părintele Cleopa le sfătuia pe toate să moară în mănăstire, să nu rămână pribege în lume, căci este păcat, cu orice preţ, să se întoarcă de unde au fost izgonite. Vreo 200 au rămas, bătrâne, lipsite de ajutor, unele bolnave, iar peste 300 au fost izgonite, dar mila Domnului le-a acoperit şi le-a adus înapoi."