În data de 19 noiembrie s-au împlinit 112 ani de la nașterea singurului român laureat Nobel, profesorul și cercetătorul George Emil Palade. Născut la Iași, într-o familie de intelectuali, a urmat
20 Noi, 2024
Din memoriile arhimandritului Vasile Vasilache
Anul acesta comemorăm un deceniu de la trecerea în lumea drepţilor a părintelui Vasile Vasilache, monah cu metania în Lavra Neamţului, slujitor ales în catedralele de la Iaşi şi Bucureşti, stareţ la Antim şi la Pocrov şi un misionar constant printre românii de peste ocean. Despre acest părinte am scris la rubrica „Memoria Bisericii“ şi în alte ocazii, cum şi despre fratele său, mărturisitorul Haralambie Vasilache, trecut la cele veşnice la 23 noiembrie 1962, sub persecuţia comunistă, în penitenciarul de la Gherla. De această dată ne vom opri puţin asupra memoriilor pe care părintele Vasile Vasilache a început a le publica în vremea slujirii sale în America. Este vorba de cartea „De la Antim la Pocrov - mărturii şi mărturisiri“, apărută în 1984, la Detroit. Volumul conţine două părţi, unul de memorii pentru perioada 1944-1959, iar al doilea de meditaţii la diferite aniversări naţionale şi praznice bisericeşti. Poate că partea întâi este cea mai interesantă, deoarece autorul redă din perioadele trăite în calitate de stareţ la Antim şi la Pocrov. Arhimandritul Vasile redă cu lux de amănunte amintiri despre demersurile sale de a restaura biserica Mănăstirii Antim, cu sprijinul unor intelectuali creştini, precum generalul Traian Tetrat, profesorul Alexandru Mironescu sau ziaristul Sandu Tudor. Mai apoi, fostul stareţ de la Antim vorbeşte despre începuturile a ceea ce a fost acea fericită întâlnire dintre intelectualii creştini şi slujitori ai altarului, teologi care doreau descoperirea tradiţiei isihaste la români. Este vorba, desigur, de constituirea şi desfăşurarea manifestărilor culturale şi religioase sub semnul Rugului Aprins, grup din care făceau parte tot mai mulţi intelectuali, teologi, clerici şi chiar studenţi bucureşteni. Din amintirile părintelui Vasilache reiese aportul său fundamental în desfăşurarea activităţilor Rugului Aprins, cu binecuvântarea patriarhului Nicodim. De asemenea, Vasile Vasilache nu ezită să evoce în capitole distincte figurile unor personalităţi ale vremii, precum Irineu Mihălcescu, Paul Constantinescu, Olga Greceanu sau soborul Mănăstirii Antim, din care avea să se remarce importante feţe monahiceşti ca Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Roman Stanciu sau Gherasim Cristea.
Un capitol este dedicat plecării de la Mănăstirea Antim. Vasile Vasilache vorbeşte despre demiterea lui de la stăreţia Antimului, mutarea la Neamţ, peregrinările la mai multe lăcaşuri şi până la stabilirea la Schitul Pocrov. Vasilache susţine că această situaţie s-a datorat locotenentului de patriarh Justinian Marina, care decise să-l numească ca stareţ pe arhimandritul Valerian Zaharia. Aceasta este memoria unui actor al evenimentelor de la începutul anului 1948. Însă lucrurile au stat cu totul altfel. Regimul comunist care se instalase după abolirea monarhiei începea să-şi schimbe atitudinea faţă de Biserică. Regimul de sorginte bolşevică trecea la represiune. Rugul Aprins fusese o iniţiativă culturală care captase atenţia multor intelectuali, constituise un ferment al credinţei în mijlocul Bucureştilor, iar Antimul era tot mai cercetat de credincioşi. Încă din vremea patriarhului Nicodim, Antimul devenise „o problemă“ şi chiar întâistătătorul român era presat să-l trimită pe părintele Vasilache la Neamţ. Regimul dorea limitarea manifestării religioase numai între zidurile bisericilor, pentru ca, treptat, credinţa să dispară. Pe de altă parte, Vasile Vasilache era văzut ca omul fostului patriarh, acel patriarh care „nu înţelese că trebuie să colaboreze cu regimul“. Prin urmare, tot ce ridicase Antimul la rang de reper spiritual şi cultural trebuia lichidat. Aşa, părintele Vasilache a fost nevoit să plece din Bucureşti, căutând lăcaş de retragere la mănăstirea de metanie. Aici, însă, nu îşi regăsea liniştea de care avea atâta nevoie. Simţea că este presat permanent de autorităţile comuniste, mereu vigilente la activitatea monahicească. A fost salvat de scriitorul Mihail Sadoveanu, care intervenise la forurile superioare pentru a fi numit ca egumen la Schitul Pocrov, care aparţinea de Neamţ. Era un aşezământ discret, la care se putea ajunge anevoios. Dar pentru Vasile Vasilache a fost regăsirea sufletească. Ulterior, l-a adus pe fratele său Haralambie, a refăcut întregul schit şi a relansat viaţa monahicească, care era tot mai cercetată de credincioşii căutători ai potirului duhovnicesc. Tocmai această împlinire sufletească l-a îndemnat pe Vasile Vasilache să vorbească în cartea sa despre Mihail Sadoveanu şi trăitorii aleşi de la Pocrov. Acestea sunt numai câteva sondaje din cartea părintelui Vasilache care, aflat pe pământ american, dar în mijlocul românilor, şi-a adus aminte de cele trăite pentru a fi pildă pentru cei de azi.
