Din trecutul Bisericii „Sfântul Ilie“ - Hanul Colţii din Bucureşti

Pelerinul care merge pe întortocheata Stradă a Doamnei, din Centrul vechi al Capitalei, poate descoperi o biserică ascunsă, dar cu un trecut încărcat şi încă nu îndeajuns de cunoscut. Este vorba de Biserica „Sfântul Ilie“ - Hanu Colţii, al cărei nume ne trimite deja cu gândul la impozantul lăcaş cantacuzinesc din apropierea Pieţei Universităţii. Există o legătură în istorie, despre care cercetătorii arată că atât biserica cantacuzinească, cât şi cea asupra căreia ne-am oprit s-au ridicat pe moşia boierilor Doiceşti, care se întindea între actuala Piaţă a Universităţii, străzile Doamnei, Blănari şi Colţei, chiar până spre Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Nou. De altfel, înaintea acestei construcţii de zid, cu hramul „Sfântul Ilie Tesviteanul“, a fost una de lemn, din cele patru de pe moşia Doiceştilor. Biserica de lemn va fi fost construită pe la 1725-1730 de către clucerul Radu Colţea, nepotul marelui clucer Colţea din Doiceşti. Două decenii mai târziu, în jurul acestei bisericuţe a fost construit un han. Avem informaţia că altarul acestei bisericuţe era chiar lipit de clădirea unei prăvălii care dădea în drumul care făcea legătura cu Calea Moşilor. Lăcaşul va fi fost unul cercetat de cei care vizitau Bucureştii de la mijlocul secolului al XVIII-lea, într-o perioadă în care războaiele celor trei imperii (ţarist, habsburgic şi otoman), care râvneau la Principatele Române, păreau că se încheiaseră. Din această perioadă provine icoana Sf. Mare Mucenic Mina datată „iulie 1749“ şi dăruită de un neguţător Dimitrie din Veria cu familia sa, bisericii din mijlocul hanului Colţii. Cutremurele care au fost în 1802, 1829 şi 1838 au afectat grav acest lăcaş. Aşa se face că, în 1838-1841 august 31, arendaşul hanului Colţea, Lazăr Kalinderu, a purces la demolarea vechiului lăcaş şi la ridicarea unuia din zid. Noua biserică a fost construită puţin către sud-sud-vest, pentru o poziţionare mai bună în incinta hanului. Pe locul vechiului altar, în 1870, exista o cruce. Ctitorul provenea din Macedonia, unii istorici susţinând că acesta ar fi fost de origine turcă. Totuşi, considerăm că Lazăr Kalinderu provenea dintr-o familie de aromâni, deoarece a fost cel care a instituit utilizarea limbilor greacă şi română în cult, situaţie care s-a perpetuat până spre 1870, când mişcarea de renaştere aromânească a început să se evidenţieze. Din această perioadă slujbele s-au săvârşit numai în limba română. Aceeaşi origine va fi avut acel negustor de la 1749 care donase icoana cu Sf. Mina. Noua biserică a fost ridicată în formă de bazilică, cu trei nave, altar format dintr-o absidă poligonală, şi o turlă-clopotniţă poligonală pe pronaos, cu un fronton neoclasic. La intrare are un vestibul în stil neoclasic. La începutul secolului trecut, biserica se întreţinea din averea proprie şi era administrată de fiul ctitorului, Ioan Kalinderu, jurist, silvicultor, consilier regal, mare filantrop, preşedinte al Academiei Române şi administrator al Domeniilor Coroanei. După 1 mai 1904, aici slujea protosinghelul Gherontie Tomescu, adus de la Mănăstirea Ghighiu. În 1841-1895, s-a numit Biserica „Sfântul Ilie“ - Hanu Colţii, după acest an „Sfântul Ilie“ - Kalinderu, după 1954 „biserica bulgară“, iar din august 2008 a revenit la denumirea iniţială. După cutremurul din 1940 şi în 1953-1954, biserica a fost reparată. La retârnosirea din 24 octombrie 1954, săvârşită de patriarhii Justinian şi Kiril al Bulgariei, lăcaşul a fost dat spre utilizare comunităţii bulgare din Bucureşti. În prezent, lăcaşul are statut de biserică parohială din cadrul Arhiepiscopiei Bucureştilor.