Din trecutul Mănăstirii Dervent

Pe drumul ce duce de la Constanţa la Silistra şi Călăraşi, în dreptul localităţii Galiţa, pe unul dintre dealurile ce domină frumoasa vale a Dunării, se ridică semeaţă Mănăstirea Dervent. Aşezământul are un trecut recent, dar cu rădăcini adânci în perioada creştină a persecuţiilor şi a stăpânirii romane în Dobrogea. Lângă mănăstirea de astăzi, odinioară au funcţionat o garnizoană romană şi cetatea Durostorum (astăzi Silistra), unde au primit mucenicia creştinii: Maximus, Quintilianus, Dadas, Iulius, Secondo şi Dasius. De altfel, tradiţia spune că pe locul Mănăstirii Dervent au fost martirizaţi patru creştini în vremea împăratului Diocleţian, unii istorici fiind de părere că ar fi vorba de unii dintre cei menţionaţi pentru cetatea Durostorum. Ulterior, pe locul martirajului ar fi apărut patru cruci, ieşite din pământ, în jurul cărora a funcţionat chiar o mănăstire, care a fost distrusă de invazia pecenegilor din 1036, tot aşa cum au fost afectate cetăţile de la Dervent şi Capidava. De asemenea, în timpul ocupaţiei otomane, se spune că aceste cruci ar fi fost respectate, după ce s-a încercat distrugerea lor. După Războiul de Independenţă, atunci când Dobrogea a intrat în componenţa statului român, Derventul a devenit loc de pelerinaj. Se spune că un cioban surdomut s-ar fi vindecat după ce a dormit în apropierea acestor cruci. În 1923, pe terenul dăruit de familia Andreevici şi Parascheva Gheorghiu, episcopul Ilarie al Constanţei a iniţiat ridicarea unui aşezământ monahal de maici, cu un paraclis pentru aceste cruci, cu hramul „Înălţarea Domnului“. Un an mai târziu, paraclisul a ars din temelii, icoanele rămânând însă neatinse de foc. În 1931, episcopul Gherontie al Constanţei a transformat aşezământul în mănăstire de călugări în vederea refacerii. Duhovnicul Elefterie Mihail este adus de la mănăstirea ialomiţeană Balaciu şi numit în fruntea obştii de la Dervent. În 1936, chiriarhul constănţean pune piatra de temelie a noii biserici, pe care o va sfinţi la 13 septembrie 1942 (ajunul Înălţării Sfintei Cruci). Noua biserică a primit hramul Cuvioasei Parascheva şi al Izvorului Tămăduirii. Lăcaşul are o formă de cruce cu trei turle, una pe naos şi două pe pronaos, fiind proiectată de arhitectul Nicolae Săndulescu. În absida stângă a bisericii sunt adăpostite crucile vindecătoare, iar în absida dreaptă o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Treptat, la Dervent s-a format o comunitate care în 1959 ajunsese la 18 monahi, iar aşezământul avea 27 de chilii. Gospodăria mănăstirii, formată din 17 ha de pământ arabil, livadă şi viţă-de-vie şi peste 100 de oi, asigura necesarul călugărilor. În ianuarie 1959, autorităţile comuniste aveau în vedere limitarea comunităţii de la Dervent în trei etape. Întâi urmau să fie scoşi din mănăstire nouă călugări, până la vârsta de 40 de ani, cunoscuţi cu „antecedente politice“, fără viză de domiciliu şi care nu aveau şapte clase primare absolvite. În a doua etapă, trebuiau scoşi cinci călugări, cu vârste între 40 şi 65 ani, care nu aveau absolvite clasele primare. În ultima etapă, alături de cei patru călugări rămaşi urmau să fie aduşi alţi şase de la mănăstirea tulceană Cocoş. La sfârşitul anului 1959, într-un alt document al Securităţii, se arăta cum „călugării în frunte cu stareţul Elefterie Mihail duc o propagandă de atragere a oamenilor bolnavi pe mitul vindecării miraculoase a tuturor bolilor de către Sfânta Cruce“. Prin aplicarea Decretului 410, autorităţile au dispus desfiinţarea Mănăstirii Dervent, părintele Mihail fiind obligat să părăsească aşezământul. Ulterior, a ajuns la Schitul Agapia veche, apoi la Mănăstirea Secu. Biserica Mănăstirii Dervent a fost închisă, abia după 1970 devenind lăcaş parohial, iar anexele ocupate de IAS Ostrov. În 1990, părintele Elefterie s-a întors la ctitoria sa de suflet, pe care a refăcut-o, la puţin timp trecând la cele veşnice.