Din trecutul Mănăstirii Sitaru, judeţul Ilfov

De-a lungul istoriei, Codrii Vlăsiei, pădurea ce odinioară înconjura Bucureştii, au constituit un spaţiu propice meditaţiei religioase. În acest loc au fost numeroase sihăstrii, izolate de pădurea şi apele care traversau Codrii Vlăsiei. Treptat, aceste sihăstrii au devenit monumentale aşezăminte de rugăciune, construite în special pe insule, precum: Snagov, Sitaru, Căldăruşani, Cernica sau Pasărea. Astăzi ne-am oprit asupra Mănăstirii „Sfântul Nicolae“ - Sitaru, care în trecut se numea Balamuci. Aşezământul se află pe raza satului Sitaru, din comuna Grădiştea, practic între mănăstirile, mai veche, Snagov şi, mai nouă, Căldăruşani. Ctitorul acestei mănăstiri este Papa Greceanu, boier mare al Ţării Româneşti de la începutul secolului al XVII-lea. Acesta a intrat în dregătorie în vremea lui Mihai Viteazul, apoi a continuat să servească ca vornic sau logofăt sub domniile lui: Radu Şerban, Radu Mihnea, Gavril Movilă, Alexandru Coconul şi Leon Tomşa. Aşa se explică hrisovul din 26 noiembrie 1625 semnat de Alexandru Vodă Coconul, prin care marelui boier Papa i se întărea cumpărarea a celei de-a treia părţi din satul Greci de la Mănăstirea Snagov, pustiită de invaziile tătăreşti. În fapt, această moşie fusese donată Snagovului de jupâneasa Neaga Mitroaia, rămasă văduvă la sfârşitul sec. al XVI-lea. Cu acordul mai-marilor Bisericii Ţării Româneşti, al boierilor, al egumenului de la Snagov şi al moştenitorilor donatoarei, la 1625, boierul Papa a cumpărat această moşie, banii fiind folosiţi pentru refacerea vechii mănăstiri. De acum, boierul Papa s-a numit Greceanu, pentru că pe această moşie şi-a stabilit reşedinţa şi a ridicat mănăstirea care se vede şi astăzi, probabil pe locul unui schit de lemn. La 15 aprilie 1631, Leon Vodă Tomşa a întărit noului aşezământ monastic actul prin care i se închina Mănăstirea „Sf. Troiţă“ - Pârvuleşti, fostă de călugăriţe. Ctitoria lui Papa Greceanu, condusă de egumenul Serafim, este numită „mănăstirea din Valea Muşii“. Probabil de aici provine numele de Balamuci, aşa cum o descria arhidiaconul Pavel de Alep în însemnările sale de la jumătatea sec. al XVII-lea. În 1632, Papa Greceanu moare în bătălia de la Plumbuita, alături de domnitorul său, Leon Vodă. Fiul lui Papa Greceanu, Fota spătarul, moare în 1640, fiind înhumat în pronaosul bisericii de la Balamuci. În această perioadă, familia Greceanu este marginalizată de domnitorul Matei Basarab, care probabil că îi închină aşezământul monastic unei ctitorii a sa, Mănăstirea Sărindar din Bucureşti. Mai mult, în sec. al XVIII-lea, Sărindarul figurează ca aşezământ închinat Mănăstirii „Sf. Părinţi“ sau „Paterias“, din insula Ianinei, Grecia. Cu toate acestea, la Sitaru funcţiona o obşte. În timpul războaielor ruso-austro-turce, din sec. al XVIII-lea, lăcaşul are de suferit. Este reparat prin purtarea de grijă a egumenului Antim de la Sărindar şi jupan Gheorghe Greceanu, urmaş al ctitorilor. În special biserica, potrivit pisaniei din 12 august 1752, de la intrare, a fost „ridicată de isnoavă din temelie şi înfrumuseţată“. Altfel spus, construcţia a fost reparată prin adăugarea unui pridvor în stil brâncovenesc, aşa cum găsim, de pildă, la Stavropoleos şi faţadele redecorate în stilul epocii. În interior, între pronaos şi naos s-a ridicat o colonadă şi s-a montat o altă catapeteasmă. Un an mai târziu, biserica a fost zugrăvită în interior şi la exterior de preoţii Dima şi Neacşa din Braşov. La cutremurul din 1802, turla cea mare s-a prăbuşit, în locul său fiind montată o boltă din lemn. După secularizare, Mănăstirea Sitaru a devenit filie a Parohiei Grecii de Jos, comuna Micşuneşti-Greci. După acest moment au existat mai multe iniţiative de reparare a aşezământului şi de reînchegare a unei obşti, mai ales cu vieţuitori de la Căldăruşani, apoi cu monahii refugiaţi în 1944 din Basarabia. După 1960 s-au demarat ample lucrări de refacere.