Documente de arhivă despre trecutul zbuciumat al românilor din Balcani

Acum mai bine de 15 ani, doi istorici, Stelian Brezeanu şi regretatul Gheorghe Zbuchea, publicau sub egida Arhivelor Naţionale ale României un volum de documente despre românii de la sud de Dunăre. În special profesorul Zbuchea este cunoscut pentru preocupările sale în descoperirea şi înţelegerea istoriei românilor din Peninsula Balcanică, cu cercetări intense în diferite arhive şi biblioteci din România şi nu numai. Volumul la care facem referire este o dovadă în acest sens. În fapt, editorii au căutat să strângă într-o carte principalele izvoare care vorbesc despre această spiţă a etnosului românesc, 184 de surse istorice, pentru perioada secolul IV-1996 şi care provin de la Arhivele Naţionale ale României, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fontes Historiae Daco-Romane, Arhiva Fundaţiei Culturale aromâne „Dimândarea Părtiească“ din Bucureşti, cronicari şi istorici, presă aromână şi străină etc. Cea mai mare parte a documentelor se încadrează în secolul XIX-prima jumătate a secolului XX, atunci când efervescenţa aromânească s-a făcut remarcată. Prin acest volum avem o frescă documentară a istoriei românilor sud-dunăreni de la apariţia lor în cronicile bizantine, la statutul lor economic şi religios în Imperiul Otoman, la forţa comercială consemnată de documentele secolului al XVIII-lea şi dominaţia lor economică în Balcani, la efervescenţa religioasă, politică, dar mai ales culturală din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, sub impulsul paşoptiştilor interesaţi de rădăcinile poporului român, tânărul stat român nord-dunărean a cultivat un program de anvergură pentru conservarea acestei importante spiţe româneşti. Şi cum putea să se întâmple aceasta, decât prin finanţarea, organizarea şi susţinerea de şcoli şi biserici în care tinerii aromâni să înveţe şi să se roage în limba maternă. Uneori, izvoarele ne arată cum s-au comis şi excese din parte unor politicieni de la Bucureşti, în sensul că graiul aromânesc a fost ignorat în favoarea celui daco-românesc. Cu toate acestea, numeroşi tineri aromâni şi-au făcut studiile în România, devenind personalităţi ale culturii române şi universale şi oameni şi ştiinţă. Un aspect care trebuie remarcat este legat de dorinţa aprinsă a aromânilor de a avea un episcopat propriu sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice, sub acel scaun episcopal de care se simţeau legaţi de la apariţia lor în istorie. Cu toate încercările Patriarhiei Ecumenice de a nu permite utilizarea limbii materne în cult, totuşi numeroase biserici aromâneşti au funcţionat, mai ales cu sprijinul statului român şi acordul autorităţilor otomane. Nu au lipsit nici încercările prozelite ale catolicilor de a-i rupe pe aromâni de comunitatea spirituală tradiţională. Cu toate încercările la care au fost supuşi, şi nu puţine şi blânde, ei au rămas credincioşi Ortodoxiei, după cum aflăm dintr-un raport al consulului român din Monastir, datat 1908: „Ataşaţi religiei ortodoxe, foarte pioşi, românii se simţeau loviţi în cel mai sensibil punct al credinţei şi al conştiinţei lor atunci când erau ameninţaţi cu anatema, cu excomunicarea, când erau lipsiţi de orice asistenţă religioasă, pentru că-şi trimiseseră copiii la şcoala românească. Multe familii ezitau între dorinţa de a-şi afirma adevărata origine şi teama de persecuţiile clerului grec, mereu gata să-i condamne. Încercările românilor de a avea preoţi de a-şi asigura asistenţa religioasă şi de a scăpa astfel ameninţării continue că vor fi privaţi de ajutorul Bisericii, nu s-au soldat cu reuşite decât într-un număr restrâns de localităţi. Eforturile lor au fost combătute, în special, pe teren religios de către arhiepiscopii fanatici în asemenea măsură ai cauzei greceşti încât confundau această cauză cu însăşi ideea de religie ortodoxă pentru care patriarhul ecumenic trebuia să fie cea mai înaltă expresie a sa în Orient“. Această secvenţă credem că este revelatoare pentru a contura din tabloul suferinţelor aromânilor de a-şi creşte copiii în biserica şi şcoala în care limba maternă să fie ceva firesc. Este numai o secvenţă dintr-un volum de documente care reflectă o zbuciumată istorie a unei părţi a poporului român, este o invitaţie la cunoaşterea şi înţelegerea unui trecut poate prea puţin cultivat, astăzi când avem nevoie de repere.