„Educaţia americană îndreaptă copilul spre făgaşe în care îi este drag să meargă“

Învăţământul superior din anii interbelici se bucura de prezenţa unor mari profesori ce îşi desăvârşiseră studiile la universităţile europene cele mai prestigioase. La fel, cele mai înalte funcţii în stat erau deseori ocupate de personalităţi care obţinuseră diplome în „cetăţile universitare“ ale Europei Occidentale. După moda studiilor la Paris, Viena sau Berlin, în perioada interbelică, tinerii au început să descopere universităţile din America, întorcându-se fascinaţi de pragmatismul american în materie de educaţie.

Tinerii bogaţi sau mai puţin bogaţi din perioada interbelică visau, ca şi generaţiile anterioare, să studieze într-o universitate mare europeană sau să încerce noi experienţe în Lumea Nouă. Deşi era atât de departe, America se deschidea studenţilor români prin bursele acordate de diferite asociaţii. Pe 1 martie 1929 ziarul „Ultima oră“ anunţă „Bursele pentru America“.

„Doamna Alexandrina Cantacuzino a primit de la d-na Kelen Kiminberley Stuart, vicepreşedinta Fidacului, secţiunea Statelor Unite, condiţiunile pentru cele trei burse ce a acordat pentru studenţii români. Una din burse este pentru o studentă timp de patru ani la Soripps College din oraşul Pamona (California). D-na Shrick, sora d-nei Stuart, va plăti taxele şcolare, întreţinerea şi cărţile studentei, pentru tot acest timp. Celelalte două burse sunt pentru doi tineri, care şi-au luat licenţa şi care vor urma cursuri de specializare, în ştiinţele politico-sociale, pe timp de doi ani. D-na Stuart şi mama sa vor plăti întreţinerea şi cărţile, iar Universitatea din sudul Californiei din oraşul Los Angeles, la care sunt acordate bursele, va scuti pe aceşti doi studenţi, de taxe. Pe timpul vacanţelor burserii vor fi în grija familiei Stuart. Cheltuielile de drum vor fi suportate de Asociaţiunile culturale româneşti. Candidaţii trebuiesc să cunoască limba engleză, să fi făcut dovada unei activităţi civice sau sociale, pentru binele comun în România, sau să numai fi avut alte burse. Doamna Stuart doreşte ca d-na principesă Cantacuzino să-i trimită toate cererile până la 1 aprilie a.c.“

O studentă la The Centenary Junior College din New Jersey, Ana Almajean, a trimis „Scrisori din America. Din viaţa şcolară americană“, publicate pe 12 aprilie 1931 în ziarul „Universul“. Aici tânăra descrie cu fascinaţie experienţa americană: „America şi-a propus un ideal desăvârşit pe care îl înţeleg astfel: Nu numai stupul şi nu numai albinele, dar stupul şi albinele împreună constituie nivelul de viaţă la care trebuie să ajungem. Individidul şi societatea nu sunt elemente rivale, ci formează o unitate (...) Am impresia că tot planul de progres al Americii se bazează pe acest principiu sănătos (...) Este, întrâadevăr, extraordinară dorinţa americanilor de a da o cât mai practică educaţie noilor generaţii. Formele de cultură ale Americii dau copilului drumul şi înţelegerea în viaţă, forme de recreaţie şi amuzament, idei de succes, onoare şi loialitate. Din punct de vedere al «masei», America prezintă un înalt grad de educaţie. Ca individ, însă, numărul celor superiori este redus. Chiar întrâun colegiu mai mic, similar nenumăratelor colegii cu cari America este semănată, poate fi observat acelaş lucru. La cursuri, nivelul de cunoştinţe din punct de vedere al grupului este acceptabil. Nu sunt însă figuri proeminente, inteligenţe deosebite aşa cum se poate observa în clasele noastre. Clasa este uniformă fără premianţi strălucitori şi fără elemente mai mult sau mai puţin incapabile. Educaţia americană îndreaptă copilul spre făgaşe în care îi este drag să meargă, pregătindu-l pentru o viaţă pe care îi este drag să o trăiască. Aci predomină sistemul «alegerii libere a cursurilor». Pretutindeni, de la «Centenary Collegiate Institute» ca şi la Yale, Harvard sau Columbia University, acest sistem mâa isbit! Fiecare student are posibilitatea să-şi combine bine programul studiilor ce vrea să le urmeze, pentru cari se simte capabil: însă îşi ia în acelaş timp obligaţia de a le urma bine“.

Ana Almăjan a mai observat şi faptul că „dacă este ceva minunat în spiritul american este faptul că a avea un anumit grad de cultură este privit ca o datorie. «The high school», care corespunde liceului nostru, este o şcoală în care studenţii nu plătesc nimic, dar absolut nimic, nici măcar costul cărţilor. În aceste şcoli tinerimea americană este educată fără să aspire la un «serviciu în minister» ci în sensul de a învăţa să găsească mai multă plăcere în viaţă, când se va întoarce la ferma de unde a venit“.

„Pe frontispiciul universităţilor engleze stă scris: «To be a man!»“

Un articol din „Adevărul“, 7 aprilie 1933, descrie Oxfordul, un ideal la care românii nu puteau decât să viseze: „Încep rândurile de faţă cu exprimarea unui sentiment de regret: a regretului că nâam luat însemnări când am ascultat o foarte interesantă conferinţă despre «Oxford, cetate universitară», ţinută Duminica din urmă la «Ateneul parohial Sfântul Elefterie» de către d.V.Gh.Ispir, profesor universitar şi fost student, timp de trei ani al celebrei Universităţi din Oxford. O universitate pe care, cum a spus d.Ispir, o compun cele 20 şi ceva de «Colegii», care sunt tot atâtea facultăţi de specializare, dar în acelaş timp sunt tot atâtea instituţii autonome în deplina accepţiune a cuvântului. Un «colegiu oxfordian» ocupă ca întindere o suprafaţă aproape cât ar ocupa un cartier din Bucureşti. Un astfel de colegiu în care numărul de studenţi abia dacă se întâmplă să treacă de trei sute, îşi are totul în cuprinsul ei şi tot confortul ce se poate închipui. Un simplu fapt. În colegiile dela Oxford nu există săli sau camere, care să servească drept dormitoare pentru mai mulţi studenţi. Acolo, fiecare student îşi are camera de dormit, odaia de bae şi camera de lucru, unde îşi ţine biblioteca. După cărţile din bibliotecă poţi judeca preocupările sau lipsa de serioase preocupări intelectuale ale fiecărui student (...) acolo se capătă şi altceva, două lucruri de un preţ deosebit, două lucruri care contribue la puterea şi îndeptăţita mândrie a naţiunii engleze. În primul rând se formează caracterul. Pe frontispiciul universităţilor engleze stă scris: «To be a man!», să fii om! Aceasta este directiva ce se urmăreşte în universităţile engleze. Al doilea lucru de mare preţ ce se capătă la universitatea dela Oxford este formarea spiritului oxfordian, care se afirmă printrâo solidaritate care dăinueşte toată viaţa şi care se traduce prin acte reale şi pozitive“.

Student la Paris, muritor de foame

Un articol din 3 aprilie 1935 din „Curierul“ arată care sunt „Nevoile studenţilor noştri din Franţa“, relatate de Eugen Iliescu, de la Paris: „Introducerea noului regim al devizelor provoacă mare îngrijorare studenţilor noştri din Franţa. Până acum Banca Naţională le punea la dispoziţie franci francezi până la zece mii de lei lunar pe cursul oficial al leului stabilizat adică 6.59. După noul regim, familiile studenţilor urmează să cumpere francii din bursa liberă, la un curs mult mai ridicat (...) Mulţi se vor vedea puşi în imposibilitate de a-şi continua studiile. Întorşi în ţară sâar vedea cu 2-3 ani pierduţi, căci pentru majoritatea facultăţilor nu există echivalenţă între certificatele franceze şi anii româneşti (...) o naţiune tânără ca a noastră are nevoie să ia lumină dela ţări mai vechi în cultură. Sunt atâtea specializări care nu se pot dobândi decât în şcolile marilor centre din apus. Să luăm exemplu dela unguri care mult mai strâmtoraţi decât noi, întreţin totuşi la Paris un splendid cămin pentru studenţii lor şi care nu scapă nici un prilej de a se prezenta străinătăţei în lumina cea mai favorabilă“.

Se pare că statul a luat ceva măsuri, după acest articol, astfel că în ediţia de pe 7 aprilie 1935 din „Curierul“ aflăm ce s-a reglementat: „Iarăşi valută pentru studenţi“. „Sâa hotărât în primul rând să se acorde valută studenţilor care urmează cursuri în străinătate.“

„Lucrul manual este încă un copil vitreg al învăţământului“

Din „Curierul“ de pe 18 ianuarie 1935 aflăm despre o carte „«Metodica enciclopedică a lucrului manual». O operă de o reală utilitate“. Aici se arată că o experienţă din şcolile europene este introdusă cu paşi timizi şi în cele autohtone: „Lucrul manual în şcolile noastre de toate gradele este încă un copil vitreg al învăţământului, căruia i sâa dat până acum prea puţină însemnătate. De aceea lucrarea lui Al.Marinescu, un distins şi priceput pedagog, specializat în această ramură didactică, este o operă de o reală utilitate, care poate fi cetită nu numai de dascăli şi elevi, dar de toţi părinţii înţelegători (...) Aflăm că Finlanda este prima ţară în Europa care a înscris în programa analitică lucrul manual ca obiect de studiu obligatoriu, încă dela 1866. Ca şi în Suedia, scopul urmărit este încurajarea industriei casnice, iar lucrul manual a fost introdus nu numai în şcolile primare dar şi în cele normale, învăţătorul urmând a-l preda iar nu vreun maestru special (...)“.