Epopeea unor victorii mari cât un veac

Mărăști, Mărășești și Oituz nu sunt doar trei nume de localități din România, ci reprezintă pagini glorioase din istoria Armatei române și sunt sinonime cu alte cuvinte: eroism, dragoste de neam și țară și „Pe aici nu se trece”. Aceste victorii din timpul Războiului de întregire se aşază alături de cele mai mari izbânzi din istoria militară a românilor. „Soldații români luptă admirabil. Credeți-mă, sunt la înălțimea celor mai viteji apărători. Ei sunt cei mai buni soldați ai lumii”, declara generalul Henri Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze în România. De la bătăliile câștigate de români în fața unui dușman mult mai bine dotat militar se împlinesc 100 de ani.

Ca orice eveniment de amploare şi consecinţe neobişnuite, prima conflagraţie mondială a generat un volum foarte mare de scrieri, provenind din rândul istoricilor, al contemporanilor evenimentului, dar şi al nostru, al nepoţilor şi strănepoţilor eroilor Primului Război Mondial. Evenimentul în sine este de o importanţă capitală pentru istoria noastră, mai ales pentru una dintre consecinţele sale, întregirea statală, iar numele denotă această însemnătate, prin însăşi titulatura sa, de Marele Război. Dincolo de statisticile furnizate de oficiile documentare, de rapoartele statelor majore, de relatările diplomaţilor, numeroase aspecte din desfăşurarea complexului eveniment n-ar putea fi cunoscute într-un mod autentic fără mărturia directă a participanţilor. De pildă, mărturia unor oameni de carte care au trăit războiul la cald, precum Ştefan Zeletin (filosof, sociolog, literat) sau Gheorghe I. Brătianu, istoric şi om politic de anvergură, reprezintă dovezi ale unor trăiri profunde, care evidenţiază efortul tuturor pentru desăvârşirea statală. Nu trebuie să uităm nici marile personalităţi care au simţit şi resimţit războiul ca pe o acţiune care ne duce mai aproape de un ţel, unirea, aşa cum Nicolae Iorga sau Vasile Pârvan au explicat.

Pentru a înţelege contextul primei conflagraţii mondiale, este necesar, credem noi, să evidenţiem etapele participării României la eveniment, pe scurt. Din punctul de vedere al statutului de beligeranță (participare la război), România a fost pe rând: țară neutră în perioada 28 iulie 1914 - 27 august 1916, țară beligerantă de partea Antantei în perioada 27 august 1916 - 27 noiembrie 1917, în stare de armistițiu în perioada 27 noiembrie 1917 - 7 mai 1918, țară necombatantă în perioada 7 mai 1918 - 9 noiembrie 1918, țară beligerantă  de partea Antantei în perioada 9 noiembrie 1918 - 11 noiembrie 1918.

După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare copleșite din punct de vedere numeric, Armata română a suferit în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, ceea ce va forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova, permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul românesc, inclusiv capitala București. Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forțe germane și austro-ungare inferioare numeric, au fost ingerințele politice majore în actul conducerii militare, incompetența și lașitatea unei părți semnificative a eșalonului militar de conducere, precum și lipsa de adecvare a pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de război purtat.

La Mărăști, românii au speriat inamicul cu vitejia lor

 În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou comandament militar (generalii Prezan, Cristescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu) și cu sprijinul substanțial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată și instruită pe baze moderne adaptate cerințelor războiului.

În vara anului 1917 s-au desfăşurat o operaţie ofensivă - Mărăşti (11/24 iulie - 19 iulie/1 august) şi două operaţii defensive - Mărăşeşti (24 iulie/6 august-6/19 august) şi Oituz (26 iulie/8 august-9/22 august).

Cea dintâi, desfăşurată de Armata 2, condusă de generalul Averescu, în cooperare cu Armata 4 rusă, a luat prin surprindere pe adversar, convins că nici soldaţii români, nici cei ruşi nu mai erau capabili de un efort ofensiv. Deşi a trebuit să fie întreruptă din cauza ordinului Guvernului lui Kerenski de a suspenda acţiunile ofensive ale Armatei ruse pe toate fronturile şi a situaţiei create în Bucovina, unde trupele austro-ungare au ocupat Cernăuţii, bătălia de la Mărăşti, fără să fi avut o mare însemnătate strategică (au fost cuceriţi 500 km² cu 30 de sate), a însemnat totuşi o cotitură, întrucât „pentru întâia oară, după 11 luni de la intrarea României în război, ei au văzut că inamicul atacat fuge din faţa lor, că el le cedează terenul, că-i iau prizonieri, că-i capturează material (arme, mitraliere, tunuri)”.

Bătălia de la Mărăşeşti a fost episodul cel mai glorios al Războiului de întregire şi ea se aşază alături de cele mai mari izbânzi din istoria militară a românilor, iar meritul acestei victorii revine generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu. România a rezistat şi a continuat lupta, iar autorităţile - regele, Parlamentul, Guvernul - au rămas pe teritoriul naţional (existase intenţia retragerii în sudul Rusiei; încă de la sfârşitul lui 1916 începuse transportul tezaurului Băncii Naţionale şi al altor valori, între care bijuteriile reginei ­Maria, la Moscova).

Ardelenii, soldaţi de o perfectă disciplină

Privitor la evenimentele predecesoare campaniilor militare din vara lui 1917, într-un articol intitulat „Întru întâmpinarea fraţilor“ şi publicat la 9 iunie 1917 în Neamul Românesc, N. Iorga scria: „Voluntarii ardeleni şi bucovineni au sosit ieri seara, pentru ca astăzi să facă jurământul de soldaţi înaintea regelui, să fie primiţi de fraţii cu cari vor lupta alături şi, înfăţişând tuturora priveliştea rândurilor lor ostăşeşti, să primească în Piaţa Unirii salutările Guvernului şi ale acelora dintre ai lor pe cari împrejurările i-au făcut să vie mai de curând la noi, ca soldaţi sau ca simpli propagandişti”.

În acelaşi articol, cărturarul conştientiza solemnitatea momentului şi considera că orice formă de efuziune din partea opiniei publice era deşartă, apreciind solidaritatea românilor din provinciile istorice ca un mod de unitate, mai întâi a sufletelor şi mai apoi a armelor. Aşa se face că, la 25 iulie, acelaşi an, istoricul menţionat afirma: „Într-un moment tragic din istoria acestui război, când cele mai nobile idei au paralizat forţele pe care tocmai trebuiau să le întărească printr-o nouă însufleţire şi când fiecare întreabă cu grijă viitorul cel mai apropiat, câteva mii de soldaţi ardeleni şi-au făcut intrarea în Iaşi. O mai frumoasă privelişte militară nici nu se poate închipui. Oameni de o putere trupească excepţională, voinici, dârji, arşi de soarele muncii câmpului de unde s-au desfăcut pentru ajutorul nostru; soldaţi de o perfectă disciplină, absolut impunătoare, ei treceau în marşul lor de sfidare. Deasupra fluturau steagurile şi tinerii noştri ofiţeri erau mândri că supt ordinele lor vin aceste legiuni ale idealului. Când au început a cânta doinele lor ardeleneşti nici un suflet n-a rămas nesimţitor: pare că toată voioşia vieţii de ţară a acestui neam de plugari se trezea, îmbinându-se cu duioşia iubirilor gingaşe.”

Oltenii, cu capul gol, rotind ca o măciucă patul strivitor al puştii

Zece zile mai târziu, la 5 august, Iorga aducea în discuţie şi aportul inimoşilor olteni care nu au fost uitaţi de istoric, amintind implicarea lor în „luptele fără păreche de-a lungul vieţii noastre istorice, care fac, la Siret, pe Putna şi Trotuş, în Carpatul moldovenesc, dovada unei supraumane vitejii a soldaţilor noştri iubiţi. La Mărăşeşti se spune că aceia care au dat cele mai turbate lovituri au fost oltenii din Gorj şi Mehedinţi. Ce departe li sunt sălaşurile spre care necontenit, de atâtea luni, li zboară gândurile, acelor cari au ieşit din iarna cea grozavă. Deci, când în cămăşi, cu capul gol, rotind ca o măciucă patul strivitor al puştii, au dat iureşul sălbatic între duşmanii cari n-au mai avut în faţa lor o astfel de violenţă războinică, ceia ce li dădea aripi era numai sentimentul răsplătirii, al sfintei răzbunări pentru tot ce au suferit, în trup şi în suflet, fără nici o dreptate, ei, ai lor şi toată suflarea românească de pe acest pământ!”

Memorialistica are şi ea un rol extrem de important în înţelegerea războiului, mai ales dacă autorii sunt intelectuali care filtrează informaţiile şi care redau un conţinut de o rară expresivitate literară. G. I. Brătianu a reuşit să realizeze o asemenea lucrare, intitulată File rupte din cartea războiului, apărută în 1934. Autorul a fost şi el participant la Războiul Întregirii, ca voluntar, în timpul desfăşurării luptelor din Carpaţii Orientali. El a ţinut să lase o mărturie personală asupra evenimentelor, convins că o experienţă ca aceea a războiului merita să fie consemnată şi altfel decât prin statistici şi dări de seamă oficiale. Primele însemnări din lucrare (septembrie 1916) poartă semnele neşansei sub care se desfăşurase până atunci războiul nostru. Înscris voluntar în armată, G. I. Brătianu înregistrează aici ecouri de pe front într-un spital din Iaşi, dezvăluind un remarcabil simţ dramatic. Carenţele de organizare se degajă pregnant din episoade alese fără greş. Peste o jumătate de an, în timp ce armata se refăcea în diverse centre de instrucţie, memorialistul absolvea şcoala de artilerie în capitala de refugiu a ţării, pentru ca la 28 martie 1917 să participe la defilarea solemnă a noii promoţii. „Din greutăţile unei ierni de cumplită restrişte se desface în aerul primăverii o suflare nouă şi proaspătă de nădejde. Simţim în această clipă că soarta ni s-a hotărât. Ne va fi dat să răzbunăm şi să biruim.”

Plecarea pe front, spre Oituz, survine însă abia la 10 iulie. Marşul e descris cu autentic simţ cineast. La 21 iulie trupa respectivă se şi afla în tranşee, pe Valea Oituzului, în contact cu un ­inamic versat în trageri ce nu-şi greşea ţinta. Canonadele sunt evocate insistent. Nu detaliile în sine îl interesează pe memorialist, ci puterea lor de a evoca ansamblul. Soldatul spunea: „Viaţa a pierit: a rămas doar scheletul satului, casele sale văruite, albe precum casele morţilor”.

„Nu doar oştirea luptă, ci un întreg popor”

Pentru data de 27 iulie, în memoriile lui Brătianu, stă scris: „S-a isprăvit, ne retragem. Sub potopul de obuze, şanţurile s-au făcut morminte, pământul şi-a înghiţit apărătorii. Tot mai aproape se ridică, pe creste, copaci uriaşi de fum, loviturile duşmane. Coborâm cu caii de mână, prin râpa pârâului care se prăbuşeşte la vale... Peste un ceas, dealul acesta va fi al vrăjmaşului, încă o bucată de pământ ruptă din trupul ţării. Am pierdut-o noi, noi…”. Bătălia de pe Coşna, teribilă, e pe punctul de a se preface a doua zi în panică fără noimă, dar e redresată repede. Artileristul o descrie de la locul său, nu lipsit de primejdie, însă departe de a semăna cu iadul în care se mişcă infanteria. „Nici un adăpost, nici un şanţ; colbul ridicat de explozii pluteşte ca o negură. Vârtejuri fumurii aruncă pietre şi bulgări, izbucnind în sus, spre norii negri şi grei ai obuzelor brizante. Suntem zguduiţi până în adâncul firii, de-abia de putem, pe furiş, să mai răsuflăm fumul acru şi prăfuit.” Lupta continuă a doua zi, uriaşa simfonie a prăpădului cunoaşte însă şi o secvenţă mai calmă, prilejuită de un lung şir de copii şi femei care alimentează bateriile cu proiectile: „Spinarea bătrânilor se încovoaie sub povara obuzelor, nevestele le strâng în braţe ca pe nişte copii, mânuţele albe ale băieţilor se încleştează pe alama sclipitoare. Un norod de cămeşi albe şi de tulpane viu colorate a înflorit, ca prin farmec, în pustietatea ucigătoare a câmpului de bătălie”, iar tabloul contrastează cu scena întreagă, de o violenţă extraordinară. Mai încolo, la Pârâul Boghii, scena se repetă, cu alţi actori, revelând solidarităţi reconfortante: „Un nou şir de femei poartă pe umeri obuze ca o nouă friză a panateneelor, ridicând deasupra slăbiciunilor momentane chipul patriei eterne, săpat în trupuri şi suflete, în ţarină şi văzduh, mai tare chiar decât stânca Acropolei. Nu doar oştirea luptă, ci un întreg popor”. Tot astfel, într-o clipă de calm, natura îi oferă elemente de contrast, menite să redimensioneze lupta însăşi în care se aflau prinse oştirile: lângă noi, un pârâu de munte îşi şopteşte cântarea, sărind peste stânci. Fragi de pădure îşi arată capetele mici, roşii, prin iarbă; gustul lor acrişor răcoreşte setea ce ne stoarce. Nepăsătoare, senină, viaţa pădurii se dezvoltă mai departe. Iar încleştarea disperată în care se frământă soarta unei ţări, care aruncă în zarul ursitei tot trecutul şi întregul viitor, va trece prin umbra ne­schimbată a crengilor ca cearta necunoscută a două muşuroaie de furnici învrăjbite” (p. 75).

Lipsa unei bune pregătiri de artilerie a făcut ca asaltul Coşnei (1 august) să eşueze. Mitraliere ascunse au decimat pedestrimea înainte de a putea ajunge pe creastă. A doua zi însă, cu un tir mai bine reglat, s-a putut anula rezistenţa inamicului, iar infanteria a putut desăvârşi izbânda. „Încetul cu încetul… urgia se potoleşte şi ploaia singură se lasă pe dealuri, plângând, cu lacrimi subţiri şi reci, nebunia nimicirii omeneşti.”

În aceeaşi perioadă, Iorga avea încredere în capacitatea Armatei române, scriind la 31 iulie următoarele: „Armata românească e azi unitară. Între lipsa de cultură de jos şi între o anume pretenţie culturală de sus este regiunea de siguranţă a culturii solide, legată de realităţi şi îndreptată numai spre scopurile pe care ele le hotărăsc odată pentru totdeauna. Acolo e ţara sănătăţii sufletului şi a încordărilor zdravene ale voinţei. Şi în ea se găsesc, deopotrivă, prin încercările aceleiaşi vieţi, prin şcoala făcută împreună înaintea duşmanului, soldaţi şi ofiţeri. Din tot ce are astăzi România nu voim să-i vedem decât pe dânşii. Ni oprim mintea de a urmări pe cei, aşa de mulţi şi de dragi, pe cari duşmanul îi are în mână. Nu voim să vedem nevrednicia fără credinţă şi fără energie care tremură şi doseşte fără a pierde nădejdea de a ni rămânea stăpână. Nici măcar la acest pământ, din care e lutul fiinţei noastre, nu ne gândim în rândul întâi. Ci în Armata României strângem toate nădejdile că vom trăi după dreptul şi valoarea noastră”.

Încheierea bătăliei Moldovei - cum s-a propus să fie numite cele trei lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz - părea să ofere un răgaz României, dar evenimentele din Rusia au creat un nou cadru militar şi politic cu totul defavorabil ţării noastre. Dar despre toate acestea, într-un număr viitor.