Exilul mitropolitului Visarion Puiu

„Fraţilor, într-un timp când aproape toată omenirea se află azi în multe nedumeriri şi felurite dezorientări, trecând ca printr-o eclipsă sub atâtea puncte de vedere, ne găsim şi noi, românii din exil, împrăştiaţi prin felurite ţări străine şi fără o organizare cârmuitoare, proprie şi îndestulătoare, de doisprezece ani!“, spunea Visarion Puiu, fost mitropolit al Bucovinei (1935-1940), într-un apel din 1 martie 1956, către fruntaşii români din pribegie. Aceasta a fost dorinţa mitropolitului pe care evenimentele de la 23 august 1944 îl surprinseseră la Viena, rămânând astfel în exilul românesc postbelic.

După evenimentele din 23 august 1944, statul german a sprijinit formarea unui guvern legionar în frunte cu Horia Sima, care să-l folosească într-o eventuală răsturnare a situaţiei politice din România. De la bun început, Sima a încercat numirea mitropolitului Visarion ca ministru al cultelor, după cum, în decembrie 1944, anunţa în lista guvernului, la Radio Donau. Mitropolitul a refuzat categoric, motivând că el niciodată nu se ancorase în luptele partidelor politice. Atunci, tot la sugestia oficialilor germani, legionarii trebuiau să-l convingă pe mitropolit să fie de acord cu formarea unui front bisericesc împotriva Uniunii Sovietice. Mitropolitul a refuzat din nou, motivând că Biserica nu poate fi pusă în slujba politicului, dar poate lupta împotriva ateismului militant.

Însă, Visarion Puiu avea un alt gând, probabil încă de când era în ţară. Anume, mitropolitul se gândea la organizarea eparhială a românilor din diasporă, care implicit ajuta şi la cea culturală şi politică. Aşa se face că, în 1945, mitropolitul a înfiinţat Eparhia românilor din străinătate, pentru care primise un acord de principiu, pe cale telefonică, din partea patriarhului Nicodim. Ca reşedinţă şi sediu erau stabilite biserica românească din Baden Baden, pentru care mitropolitul primise acordul din partea moştenitorului, Mihail Sturdza. Însă, capitularea Germaniei naziste l-a determinat pe Visarion Puiu să părăsească Austria şi să se refugieze la mănăstirea catolică de la Maguzzano, de lângă oraşul italian Verona, apoi într-un sanatoriu din Sonvico, Elveţia.

Prezenţa sa în Austria şi zisa colaborare cu legionarii au fost percepute în ţară drept acte de trădare. La această gravă acuzaţie se adăuga cea de colaborare la războiul antisovietic, pentru activitatea depusă în Transnistria, astfel încât, printr-o sentinţă a Tribunalului Poporului, din 21 februarie 1946, autorităţile comuniste l-au condamnat la moarte. Ulterior, la presiunile autorităţilor statului, la 28 februarie 1950, Sf. Sinod al BOR i-a declarat caterisirea, fără însă a reuşi să o pună în aplicare.

Orgoliile au împiedicat organizarea exilului românesc

În toamna lui 1949, mitropolitul ajungea la Paris, cu intenţia de a-şi pune în aplicare proiectul de organizare a Eparhiei românilor din străinătate. S-a stabilit la biserica românească de pe strada Jean de Beauvais, unde postul de paroh era disputat între preoţii Martinian Ivanovici, apropiat al fostului rege Carol al II-lea, şi Vasile Boldeanu, susţinut de grupul legionarilor simişti din exil. Pentru greşeli de ordin canonic, mitropolitul Visarion l-a caterisit pe Martinian Ivanovici, act care a fost pus în aplicare, fără ştirea prelatului, de legionarii care doreau cu orice preţ îndepărtarea lui. Conflictul, fără precedent în biserica românească, a determinat închiderea temporară a acesteia de către autorităţile franceze, care au impus şi interdicţia ca mitropolitul Visarion să mai locuiască în Paris. Astfel, bătrânul episcop s-a refugiat în sudul Franţei, la Theoule, apoi la Draguignan. De aici, printr-o corespondenţă intensă cu reprezentanţii Comitetului Naţional Român, forul suprem al exilului, dar şi cu alte personalităţi, a încercat organizarea canonică a comunităţilor româneşti. A combătut cu fermitate gestul lui Victor Trifa de a accepta hirotonia episcopilor ucraineni samosfeaţi (autosfinţiţi), numai pentru a se stabili la conducerea eparhiei românilor din America, cu sediul la Vatra Românească; a încercat reintroducerea ordinii în biserica de la Paris, atât prin dialogul cu preoţi şi oameni de cultură români, cât şi cu reprezentanţi ai autorităţilor franceze; a depus eforturi pentru ca situaţia religioasă din România să fie ajutată de Organizaţia Naţiunilor Unite, ca un organism care trebuia să vegheze la apărarea drepturilor popoarelor; a căutat, aşa cum făcuse în vremea când se afla în ţară, să dezvolte o solidaritate în problemele bisericeşti la nivelul întregii Ortodoxii, dar şi printr-un dialog pe picior de egalitate şi sincer cu Biserica Catolică.

În exilul românesc, mitropolitul Visarion s-a dorit un factor de coeziune, atât la nivelul coordonării exilului românesc, cât mai ales pentru aducerea tuturor comunităţilor româneşti sub o ascultare canonică. Nu a reuşit, deoarece intrigile şi orgoliile reprezentanţilor politici români, uneori alimentate de autorităţile statelor occidentale, au împiedicat materializarea acestui proiect. Ba, mai mult, l-au şi abandonat pe mitropolit. În ultima parte a vieţii a trăit mai mult din ajutoarele financiare ale unor prelaţi catolici, ale unor rabini sau din foarte puţinele contribuţii date de unii români mai apropiaţi de biserică.

Revenirea în ţară, imposibilă

Un aspect mai puţin cunoscut în cazul mitropolitului este cel al repatrierii. După 1955, atunci când România intrase în ONU şi iniţiase apelul de repatriere a tuturor celor care, după cel de-al Doilea Război Mondial, rămăseseră în afara ţării, mitropolitul Visarion îşi manifestase dorinţa către Legaţia română de la Paris de a reveni în locurile sale de baştină. Pentru regimul comunist de la Bucureşti, un astfel de gest putea constitui un succes faţă de reprezentanţii emigraţiei care duceau campania mediatică anticomunistă. Însă, atât reprezentanţii emigraţiei româneşti, cât şi autorităţile franceze au blocat iniţiativa mitropolitului, ameninţându-l chiar cu uciderea, iar demersurile legaţiei române au înregistrat un fiasco. Condiţia principală pusă de mitropolit era aceea de a i se anula condamnarea la moarte nedreaptă şi de a fi reabilitat de Sfântul Sinod al BOR.

Chiar şi în ultima parte a vieţii, mitropolitul a încercat să se întoarcă în ţară, dar sănătatea şubredă şi care mai mereu îi făcea probleme nu-i permitea plecarea spre ţară. Pentru aducerea sa, autorităţile române au facilitat plecarea fratelui mitropolitului în Franţa, de la care avem chiar o descriere a momentului revederii: „L-a găsit pe fratele său foarte grav bolnav, jumătate paralizat, trăind într-o singură încăpere a unei case modeste, în destulă mizerie. Revederea după 20 de ani de despărţire a fost deosebită şi mitropolitul şi-a exprimat că nu se mai aştepta să se mai întâlnească vreodată“.

În seara zilei de 10 august 1964, aflat de o bună perioadă de timp în orăşelul Viels Maison Aisne, mitropolitul Visarion Puiu a trecut la cele veşnice. Potrivit dispoziţiilor sale testamentare, a fost înmormântat de un sobor de cinci preoţi, mai puţin cei de la Paris, format din Emilian Vasilovschi, Dumitru Popa, doi reprezentanţi ai mitropolitului George Tarasoff şi unul ortodox francez. La slujbă au mai asistat reprezentanţi din partea episcopului catolic de Soissons, parohul din localitate şi doi preoţi greco-catolici români, Cosma şi Zăpârţan. Slujba a fost ţinută de preotul Vasilovschi în limbile: română, rusă, franceză şi greacă. Ulterior, în 1992, rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului a fost mutate în Cimitirul parizian Montparnasse.