Factorii instabilităţii sistemelor politice

Unii autori consideră că stabilitatea sistemului politic depinde în mare măsură de capacitatea guvernului de a deţine o perioadă mai îndelungată puterea, iar atingerea acestui obiectiv este posibilă doar cu condiţia flexibilizării acţiunilor sale şi adaptării lor la schimbările din societate. Politologul german E. Zimmerman defineşte stabilitatea guvernamentală ca fiind capacitatea administratorilor politici de a spori eficienţa guvernării pe măsură ce ei se află mai mult la putere. În opinia lui există un şir de legităţi legate de obţinerea unei stabilităţi de acest gen. Termenul de aflare la putere a guvernului este invers proporţional cu numărul de partide din parlament şi direct proporţional cu numărul de mandate deţinute de partidele pro-guvernamentale. Guvernele monopartidiste au şanse mai mari de a rămâne la putere decât cele de coaliţie. Cu cât este mai mare fragmentarea forţelor în parlament, inclusiv opoziţia, cu atât este mai verosimilă intangibilitatea componenţei guvernului. Cu cât mai multe mandate în parlament sunt controlate de forţele de opoziţie şi cele antisistemice, cu atât e mai mică probabilitatea unor guvernări durabile.

Conceptul de stabilitate politică caracterizează un sistem de legături dintre diferiţi subiecţi politici, structura ansamblului proceselor politice creatoare dintr-un sistem politic, starea societăţii a cărei trăsătură de bază o reprezintă consensul relativ stabilit dintre forţele politice şi sociale de bază cu privire la scopurile şi metodele dezvoltării sociale şi a vieţii politice, în general. Este necesar să distingem instabilitatea politică de îngheţ, stagnare şi alte situaţii similare care reflectă o încetinire bruscă a vieţii politice a societăţii, dezvoltarea ei fiind şi ea înhibată. Contrariul stabilităţii politice a societăţii este instabilitatea dezvoltării social-politice. Stabilitatea poate fi perturbată în două moduri. În primul rând, se poate produce o destabilizare fundamentală, care reclamă transformări radicale în întreaga construcţie a societăţii. În al doilea rând, destabilizarea poate avea un caracter situaţional, transformările în acest caz având un caracter mai moderat, fără a se tăia în carne vie. Într-un anumit sens, întreaga geneză a omenirii este totalitată de procese politice având un grad mai mare sau mai mic de stabilitate sau instabilitate. Stabilitatea politică, aidoma instabilităţii politice a societăţii, se poate manifesta în condiţiile oricărui regim totalitar, autoritar, democratic sau de tranziţie.

Însă doar în sistemele politice posttotalitare instabilitatea devine un factor predominant. Aceasta se explică prin precipitarea ritmului transformărilor, istoria fiind în acest caz parcursă prin salturi, prezentul intrând în contradicţie cu trecutul, iar instituţiile noii alcătuiri politice, economice şi sociale fiind însă într-o fază embrionară. Incertitudinea cu privire la rezultatele tranziţiei ce poartă în sine germenele schimbării generează presiuni sociale, fapt care conduce la rândul său la sacrificarea cadrului procedural stabit de gradul goanei după rezultate imediate.

Particularităţile democraţiei postcomuniste

Ceea ce faci devine mai important decât modul în care faci. În consecinţă, domneşte instabilitatea.

Este cunoscut faptul că cea mai importantă particularitate a democraţiei postcomuniste rezidă în emergenţa organelor reprezentative parlamentare, în absenţa economiei de piaţă şi a societăţii civile, adică în lipsa unei structuri cât de cât ramificate şi evoluate a intereselor economice şi social-politice şi a organizaţiilor purtătoare a acestor interese. Este vorba de o societate din care lipsesc practic cu desăvârşire interesele private sau de grup. Nefiind încetăţenită în structura intereselor de producţie, democraţia postcomunistă, somată să aplice măsuri nepopulare, camuflează pericolul provocării unei decepţii totale faţă de chiar ideea de democraţie, stimulând neîncrederea faţă de ea şi încurajând la căutarea unor valori alternative. De aceea, pentru realizarea unei reforme necondiţionate a societăţii posttotalitare şi a dezvoltării ei stabile se impune anticiparea şi propagarea acelor idei, care ar fi putut crea premise adecvate pentru posibilele modificări organizaţionale. Mai mult decât atât, în sistemele politice posttotalitare, cu o cultură politică fragmentată, alegerile extind posibilitatea păturilor marginalizate de a exercita o influenţă asupra politicii, fapt care s-ar putea repercuta în mod negativ asupra stabilităţii societăţii. Acesta se explică, în primul rînd, prin faptul că, în condiţiile prevalenţei numerice a păturilor marginale, ce privilegiază valorile egalitare, conservatismul poate surclasa reformismul chiar într-un cadru democratic. În al doilea rând, se explică prin transformarea actului votării dintr-o metodă de stingere a conflictelor într-un mijloc de stimulare a lor, în condiţiile în care în societate se produce o diferenţiere profundă a valorilor, iar instituţiile politice nu sunt universalmente recunoscute.

Coincidenţa de interese poate duce stabilitate în societate

Analizând stabilitatea socială, A. Galkin a atras o atenţie deosebită asupra structurii sociale a intereselor şi importanţei culturii politice în vederea menţinerii stabilităţii societăţii. Relevanţa cercetării lui este amplificată de elaborarea unor procedee practice de stabilizare a sistemului. Autorul scoate în evidenţă manevrarea socială, integrarea contra elitei în sistem, ameninţarea cu forţa.

Se ştie că drept elemente ale societăţii pot fi considerate grupurile sociale, care unesc indivizii în funcţie de câteva criterii semnificative (sociale, naţionale, religioase, culturale). Grupurile sociale exprimă interesele propriilor săi membri. Prin urmare, stabilitatea în societate poate fi atinsă doar atunci când interesele diferitor grupuri vor coincide, dar aceasta nu înseamnă că ele trebuie să fie identice. Aceste interese pot fi contradictorii, ba chiar aflate în confruntare. Dar echilibrul şi, prin urmare, stabilitatea între grupurile sociale devin posibile în cazul prevalenţei coincidenţei de interese. Asta înseamnă că stabilitatea socială este fezabilă, atunci când interesele de grup articulate şi susţinute de diferite grupuri sociale cu diverse orientări sunt concentrate. Mai mult decât atât, în sistemele politice liberal-democrate, procesul concentrării intereselor adverse cu scopul elaborării unei politici echilibrate de dezvoltare este reglat atât din punct de vedere instituţional, cât şi din punct de vedere juridic. Însă atunci când echilibrul se destramă, stabilitatea, evident, devine grav periclitată.

Coincidenţa de interese între diferite grupuri denotă prezenţa în societate a unui consens, care în cărţile de specialitate poartă denumirea de „înţelegere a unui număr mare de oameni din orice societate cu privire la cele mai importante aspecte ale ordinii ei sociale exprimată în acţiuni“. În acelaşi timp, consensul nu presupune un acord activ dat de fiecare cetăţean în raport cu o anumită chestiune sau o anumită unitate de păreri sau unanimitate. Este vorba, în special, de cedări reciproce, toleranţă faţă de părerea oponentului, atunci când ambiţiile personale sunt sacrificate pe altarul cauzei comune. Consensul devine un factor stabilizator într-o societate cu condiţia că înţelegerea deplină se repercutează asupra întregului sistem politic, iar ca drept mecanism al echilibrării intereselor adverse, serveşte înainte de toate instituţiile democratice.

Drumuri spre o stabilizare politică

Stabilizarea sistemelor politice este posibilă atât prin instaurarea unei dictaturi, cât şi prin democratizarea pe scară largă a proceselor şi a sistemului în general. Primul drum se întemeiază pe frică, confruntare, violenţă, dar de regulă, stabilitatea istorică dobândită pe această cale este caducă şi efemeră. Ea poate garanta doar un succes provizoriu a unei anumite forţe politice, dar în nici un caz, o stabilitate de durată a societăţii. Astfel de tip de stabilitate se realizează „de sus în jos“, fără implicarea cetăţenilor şi a opoziţiei. În esenţă, soluţionarea conflictelor dintre interesele partidului puterii şi opoziţiei se produce prin intermediul impunerii de către o parte a voinţei sale celorlalte părţi şi uneori, chiar prin lichidarea onenţilor. Cel de-al doilea drum se inspiră din valorile democratice, având o bază socială largă şi presupunând un pluralism autentic. În toate sferele societăţii, şi concentrarea intereselor celor mai influente grupuri sociale politice şi, în acelaşi timp, contradicţiile dintre interesele diferitor grupuri sociale sunt tranşate prin consens, adică prin căutarea compromisului. Iată de ce, în sistemele politice posttotalitare, cea mai gravă problemă constă în formarea unei culturi a înţelegerii, punerea bazelor pe principiile toleranţei realismului politic, dialogului diferitor forţe sociale şi politice.

Bunăstarea economică - factor determinant al stabilităţii

Este binecunoscut faptul că eficienţa şi stabilitatea sistemelor politice depind de modul în care oamenii evaluează rezultatele guvernării. Este neîndoios că, în sistemele politice care înregistrează progrese economice şi sociale, domneşte ordinea, iar şansele pentru ca acest regim să dăinuie sunt mai mari decât în ţările în care nevoile sociale ale oamenilor nu sunt satisfăcute şi în care criza economică, corupţia şi rata înaltă a criminalităţii sunt în atenţia tuturor.

În legătură cu aceasta, S. Lipset şi R. Inglehart, bazându-se pe date empirice, ajung la concluzia că bunăstarea economică este un factor determinant al stabilităţii. În acelaşi timp, se menţionează că creşterea economică contribuie la stabilizarea sistemului politic, doar atunci când se produc modificări ale structurii sociale şi ale culturii politice favorabile democraţiei, când, în urma acestei creşteri, se micşorează numărul grupurilor sociale marginale, când oamenii mulţumiţi de situaţia lor materială aprobă legile democratice.

Pentru atingerea acestui obiectiv, instituţiile politice trebuie să fie modelate în aşa fel încât să asigure transpunerea în fapt, în cadrul politicii guvernamentale, a intereselor grupurilor largi ale societăţii.