Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Floriile, mărturie a credinței și început al Săptămânii Mari

Floriile, mărturie a credinței și început al Săptămânii Mari

Un articol de: Alexandru Ojică - 21 Apr, 2019

Perioada Postului Mare se încheie, din punct de vedere liturgic, cu vinerea din săptămâna a VI-a și pune în evidență finalitatea hristologică a virtuților dobândite și orientarea eshatologică a Săptămânii Sfintelor Pătimiri. Aceste virtuți se vor exprima nu doar în perioada Triodului, ci vor deveni parte a realității cotidiene, finalitatea din acest punct de vedere a Postului Păresimilor. Iar primele zile de după acest post se continuă cu Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor, numită așa datorită ceremonialului și procesiunii pe care credincioșii le fac având ramuri de finic sau salcie, pentru a aminti de Intrarea Mântuitorului în Ierusalim.

Ceremonialul din această duminică, numărată în rândul praznicelor împărătești, își are originea în Palestina (mai precis în Ierusalim), de unde a fost preluat de întregul Orient și, ulterior, de către Occident. Primele mențiuni în Orient le găsim în secolul al V-lea, iar în Occident în secolul al VI-lea.

Orientarea postului din Săptămâna Sfintelor Pătimiri pune în evidență nu doar împlinirea celor 40 de zile, după cum se cântă la Vecernia Sâmbetei lui Lazăr: „Săvârșind aceste patruzeci de zile cele de suflet folositoare, cerem să vedem și Sfântă Săptămâna Pătimirii Tale, Iubitorule de oameni, ca să preaslăvim în ea măririle Tale, și nespusă orânduirea Ta cea pentru noi, cu un cuget cântând: Doamne, slavă Ție!” (caracter ascetic) și nici doar o latură pedagogică, după cum se cântă la Vecernia mică din Duminica Floriilor: „Stâlpări de fapte bune să aducem, fraților, lui Hristos Dumnezeu, Celui ce vine ca un om să pătimească de bunăvoie pentru noi, ca să dăruiască tuturor nepătimire, cu puterea Dumnezeirii!” (un caracter pedagogic), ci are în vedere tocmai caracterul euharistic al Noului Legământ dintre Dumnezeu și făptura mâinilor Sale. În plan liturgic, Triodul rămâne singura carte de cult folosită. Sunt omise textele din Minei sau Octoih, iar unele sărbători - precum cea a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe - sunt celebrate după praznicul Învierii.

Credința oamenilor simpli a jucat un rol fundamental în dezvoltarea cultului Bisericii, iar procesiunile din Ierusalim și Constantinopol cu prilejul sărbătorii Stâlpărilor nu fac excepție. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, în prima Apologie, face o discretă trimitere la caracterul divin al Mântuitorului Hristos, chiar dacă atribuie în mod eronat textul din Vechiul Testament: „Ca să arătăm cum că s-a profețit în chip lămurit că El va intra în Ierusalim călare pe un mânz de asină, ne vom folosi de cuvintele profeției unui alt profet, Sofonia. Ele sunt în chipul următor: «Bucură-te, foarte, fiica Sionului, propovăduiește cu glas mare, fiica Ierusalimului; căci, iată, împăratul tău vine la tine, blând și călare pe asin și pe mânz de asină, care nu a fost supus la jug»”. La fel, în Dialogul cu iudeul Trifon, pune accentul pe intrarea în Ierusalim ca fiind o nouă mărturie a divinității Sale: „Și nici faptul că a intrat în Ierusalim șezând pe un asin, după cum am arătat că s-a profețit, nu I-a dat vreo putere ca să fie Hristos, ci a adus numai o mărturie oamenilor că El este Hristos” (Dialogul cu iudeul Trifon, 88).

La Ierusalim și Constantinopol, procesiunile aveau cel mai mare fast

După cum aminteam, procesiunea din Duminica Floriilor își are originea în Biserica din Ierusalim, cum este și firesc, deoarece acolo a avut loc evenimentul istoric al intrării lui Iisus Hristos în cetate. Conform mărturiei pelerinei Egeria (finalul secolului al IV-lea), în „Sâmbăta lui Lazăr”, ierusalimitenii parti­ci­pau la o procesiune spre Betania, aflată în apropierea cetății lui David. Cortegiul se organiza, la începutul după-amiezei, pe muntele Sionului, de unde pleca în frunte cu episcopul, ce-l condu­cea, asemeni Mântuitorului, așe­zat pe un asin. Pe tot parcursul serviciului liturgic erau interpretate imnuri și psalmi (antifoane) - sunt de reținut versetele din Psalmul 117, 19-20: „Deschideţi-mi mie porţile dreptăţii, ­intrând în ele voi lăuda pe Domnul. Aceasta este poarta Domnului; drepţii vor intra prin ea”, urmate de lecturi biblice legate de minunea învierii lui Lazăr ­(„Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi” - Ioan 12, 1-11). În Constantinopolul secolului al V-lea, cre­dincioșii se adunau la biserica închinată Sfinților Patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei, situată în apropiere de Forum Tauri (reconstruit, în 393, de împăratul Theodosie I după modelul Forumului lui ­Traian din Roma) pentru a merge spre Catedrala „Sfânta Sofia” pentru sinaxă (adunare). Textul Tipicului Marii Biserici (Sfânta Sofia), din secolul al X-lea, amintește și de o veche tradiție ca procesiunea să se continue și la biserica închinată Sfântului Roman, unde participa și prefectul capitalei Imperiului Bizantin.

În vechime, de Florii, monahii se întorceau din pustie în obștile lor

Părintele Macarie Simonopetritul, citându-l pe Sfântul Sofronie al Ierusalimului, spune că în Palestina din perioada Anti­chității târzii, în Duminica Floriilor se întorceau în mănăstirile lor călugării care plecaseră timp de 40 de zile pentru a se nevoi în pustie. De altfel, chiar și unul din textele din Vinerea Săptămânii Floriilor mențio­nează de această chemare: „Veniți cei din pustii și din munți și din peșteri, adunați-vă, ținând stâlpări împreună cu noi, să întâmpinăm pe Împăratul și Stăpânul; că vine să mântuiască sufletele noastre”. Este vorba, la nivel simbolic, de o adunare, pe care și monahii o îmbrățișează. Chemarea Săptămânii Floriilor este, de fapt, un apel la o sinaxă, a tuturor celor care s-au lăsat cuprinși de grijile acestei lumi. Un apel la care participă întreaga suflare vizibilă și invizibilă, după cum vom vedea și în textele din Săptămâna Mare. De aceea nu este greșit să afirmăm că întreaga natură participă la actul de răscumpărare. Un act de răscumpărare început prin „fie” rostit de Sfânta Fecioară Maria la Buna Vestire, continuat prin Înomenirea Fiului lui Dumnezeu, întreaga Sa activitate învățătorească, profetică și cea arhierească, punctată mai ales în timpul Postului Mare.

Imnografia Intrării în Ierusalim insistă pe caracterul divi­no-u­man, evidențiindu-L pe Mân­tuitorul Hristos smerit așezat pe mânzul asinei („Să aducem stâlpările înțelepciunii lui Hristos, Celui ce S-a smerit pe mânz cu trupul, și să-I zicem: Bine ești cuvântat, Mântuitorule, Cel ce ai venit spre patimă!”), dar slăvit ca un Împărat („Domnul vine să șadă pe mânz, precum s-a scris. Popoare, gătiți-vă să primiți cu frică pe Împăratul tuturor, cu stâlpări, ca pe un biruitor al morții și al iadului, Care a înviat pe Lazăr”). Învierea lui Lazăr ne descoperă divinitatea Mântuitorului - „Spus-ai mai ­înainte adormirea lui Lazăr, pe care peste puțin (timp) înviindu-L, vei lua laudă de la cei ce sug, care vor purta ramuri, semnele Pătimirii Tale, Mântuitorule”, pe când umanitatea Sa este evidențiată tocmai de mânzul asinei („Cel ce Se poartă pe umerii heruvimilor ca un Dumnezeu, șade pe mânz pentru noi, venind spre junghiere de bunăvoie. Veniți cu osârdie, să-L lăudăm cu stâlpări”). Așadar, cele două teme: învierea lui Lazăr și intrarea în Ierusalim, sunt îmbinate în aceste două praznice împărătești, unul care se bucură de o discreție evidentă - Sâmbăta lui Lazăr, iar celălalt, Duminica Floriilor, de un ceremonial deosebit. Ambele din punct de vedere scripturistic au fost mărturisite de prezența mulțimilor, ceea ce se păstrează și astăzi prin procesiunile organizate.