Funeraliile regelui Carol I, între prestigiu naţional şi legitimitate confesională

Regele Carol I este monarhul român care în mod indiscutabil a modernizat România de la sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul secolului XX. Nu se pune problema ce s‑ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost regele Carol I, ci trebuie luat în seamă ce a făcut acest monarh pentru statul pe care l‑a condus. Deși a fost un monarh de confesiune romano‑catolică, practicant cum am spune astăzi, izvoarele istorice au înregistrat în nenumărate rânduri atitudinea de respect pe care Carol I a manifestat‑o față de confesiunea majoritară și, implicit, față de Biserica Ortodoxă Română. Însă puțin cunoscut este episodul funeraliilor regelui Carol I, eveniment cu totul inedit pentru un popor de confesiune diferită.

Problema înmormântării regilor catolici români (Carol I și Ferdinand) este indisolubil legată de confesiunea pe care ei nu au ezitat să o manifeste în momente importante ale istoriei românilor din ultimul secol. Este vorba de botezarea urmașilor în confesiunea poporului, adică ortodoxă, conform Constituției adoptată în anul 1866, apoi încoronarea solemnă (1881 și 1922), proprie oricărei monarhii și care la noi, românii, s‑a desfășurat după un ritual civil, eludându‑se episodul ungerii cu Sfântul Mir în locașul de cult și, nu în ultimul rând, înmormântarea regilor catolici, care a căpătat un formalism între prestigiul național și legitimitatea confesională.

Vestea morții regelui Carol I a constituit o provocare atât pentru societatea românească modernă, cât și pentru Biserica Ortodoxă Română, ca instituție. Înmormântarea regelui, de confesiune catolică, într‑o țară ortodoxă era fără precedent.

„Am avut o deosebită dragoste pentru Biserica Răsăriteană”

Decesul regelui a survenit sâmbătă, 27 septembrie/10 octombrie 1914, ora 6:30,Mitropolitul primat Konon aflând la 7:30, printr‑o telegramă primită de la Castelul Peleș. Pe telegramă, mitropolitul a scris următoarea rezoluție: „Cu profundă durere sufletească primind trista veste a marii nenorociri naționale, despre neașteptata trecere din viață a Marelui și Bunului Nostru Rege Carol I, în ziua de astăzi di­mineață, dispunem ca să se sune clopotele tuturor bisericilor din Capitală și din toate județele Eparhiei Noastre, începând cu Catedrala Sfintei Mitropolii. Toate clopotele vor suna astfel: de 4 ori pe zi în timp de 3 zile și anume: a) după Sf. Liturghie şora 10, n.n.ţ; b) la amiază; c) la ora 4 după-amiază și d) la apusul soarelui şora 6 p.m., n.n.ţ; toate câte trei soroace întinse. Dispunem a se face imediat ordinele cuvenite către autoritățile biseri­cești, precum PP SS Episcopi Eparhioți, Protoierei, îngrijitorii mănăstirilor, parohi etc. Konon, Mitropolit Primat” („BOR”, 1914, pp. 621‑622).

După o oră și jumătate, Mitropolitul Konon revine asupra rezoluției, adăugând: „Clopotele vor fi sunând până la ziua înmormântării și să se facă cuvenitele panihide în toate bisericile Eparhiei noastre”. Acest adaos a anticipat cererea directorului Casei Bisericii din Ministerul Cultelor și Instrucțiunii, Petre Gârboviceanu, care printr‑o telegramă de la ora 1:15 p.m. cerea acest lucru. Dispozițiile Mitropolitului Konon au fost făcute cunoscute printr‑o telegramă din 27 septembrie/10 octombrie inclusiv membrilor Sfântului Sinod.

Arhiepiscopul romano‑catolic de București,Raymund Netzhammer, află neoficial de moartea regelui la ora 8 de la grădinarul regal (oficial a aflat prin telegramă de la Castelul Peleș la ora 9:30). Acesta imediat a cerut să se tragă „clopotele solemn, de înmormântare”, totodată dispunând ca a
doua zi, după predica duminicală, „să fie recitat de cinci ori Tatăl nostru pentru odihna sufletului regelui plecat” (Raymund Netzhammer, Episcop în România -într‑o epocă a conflictelor naționale și religioase, ediție realizată de Nikolaus Netzhammer, în colaborare cu Krista Zach,
vol. 1, București, Editura Academiei Române, 2005, p. 533).

La puțin timp, prelatul catolic este apelat telefonic de principele Șerban Cantacuzino, de confesiune catolică, care îl întreabă ce are de gând să facă. Arhiepiscopul spune: „Rămân în expectativă!” În schimb, principele se oferă să discute cu liderul politic conservator Take Ionescu să intervină la guvern pentru a solicita ca regele să fie înmormântat în ritualul catolic. În vederea pregătirii funeraliilor, guvernul avea responsabilitatea directă. În memoriile sale, omul politic Ion Gh. Duca nota: „Fiind ministru de culte, mie îmi revenea sarcina organizării întregii înmormântări. Trebuia în plus să rezolv o greutate de ordin religios. Regele fiind catolic, ne interesam de cum se vor împăca necesitățile cultului său cu ce­rințele bisericii noastre de stat! Am convenit să amânăm problema până seara, la întoarcerea d‑lui Brătianu, când urma să cunoaștem ultimele dispozițiuni ale regelui. Poate că testamentul lui conținea în această privință vreo dorință de care urma să ținem seamă” (I. Gh. Duca, Memorii, vol. 1, București, Editura Expres, 1992, pp. 92‑93).

Într‑adevăr, în testamentul regelui Carol I se făceau precizări explicite asupra cum și unde dorește să fie înmormântat, din care cităm: „Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut și o deosebită dragoste pentru Biserica Răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca preoții amânduror biserici să facă rugăciuni la sicriul meu. Corpul meu va fi expus în Sala Tronului, înconjurat de flori și de verdeață. ş...ţ Corpul meu doresc să fie îngropat lângă biserica Curții de Argeș, reclădită de mine, și care poate deveni mormântul dinastiei române; însă, când Capitala Regatului va cere ca osemintele mele să rămână în mijlocul iubiților mei bucureșteni, atunci înmormântarea la Curtea de Argeș va fi provizorie, până ce se va clădi un mausoleu pe o înălțime împrejurul orașului, unde se poate deschide un bulevard (mă gândesc la înălțimea, înainte de biserica Cărămidari, unde se găsește astăzi un pavilion al institutului geografic militar)” („BOR”, 1914, pp. 656‑657).

După aflarea testamentului regal, Duca revine în memoriile sale arătând: „Pe la ora 9 şîn seara zilei de 27 septembrie/10 octombrie, n.n.ţ s‑a întors Brătianu cu testamentul regelui. De aici am aflat că își manifesta într‑o formă discretă și plină de tact dorința de a fi îngropat, precum o prevedeam, în mănăstirea de la Curtea de Argeș. Atâta tot, în privința ceremonialului propriu‑zis al înmormântării, nimic. În înțelegere și cu regele Ferdinand, am hotărât să se facă două slujbe, una catolică și una ortodoxă. Cea catolică - intimă și cea ortodoxă - oficială. Am cerut Sinodului nostru încu­viințarea de a îngropa un catolic într‑o biserică ortodoxă și am fost delegat să obțin aprobarea Bisericii catolice la toate aceste orânduiri. Ne temeam că episcopul Netzhammer să nu ridice obiecții după obișnuita intransigență a Bisericii catolice. L‑am găsit însă foarte conciliant și a primit imediat toate propunerile mele. Am avut impresia că, de altfel, dezbătuse chestia cu regele Carol și că îi vorbeam de lucruri cunoscute, cărora demult le dăduse încu­viințarea”.

Raymund Netzhammer: „Locul meu nu poate fi într‑o biserică ortodoxă!”

A doua zi, duminică, 28 septembrie/11 octombrie, la ora 9, ministrul cultelor Ion Gh. Duca îl vizita pe arhiepiscopul catolic. Ministrul i‑a detaliat asupra aducerii trupului neînsuflețit de la Sinaia la București, întrebându‑l în legătură cu ritualul înmormântării:

„Domnule arhiepiscop, insis­tați să participați împreună cu clerul dumneavoastră?

‑ Cu siguranță, domnule ministru, vrem să fim prezenți; firește, doar în cazul în care clerul ortodox nu este și el prezent sau, cel puțin, nu își exercită funcțiunile.

‑ Clerul ortodox bineînțeles că nu poate lipsi; întreg sinodul se va aduna la Mogoșoaia și va dori, de asemenea, să oficieze acolo serviciul funerar bisericesc.

‑ În acest caz, nu insist să particip cu clerul meu, spune arhiepiscopul.

‑ Bine, deci! Asta simplifică cu mult situația. În orice caz, avem de‑a face cu o dificultate mai puțin!

‑ Trupul neînsuflețit va fi expus la mitropolie sau la o altă biserică? întreabă prelatul catolic.

‑ Nu! Sosește direct la palatul de reședință și este depus acolo pe catafalc, în sala mare a scărilor, în vestibulul dinaintea sălii tronului”, spune ministrul.

Următorul punct al dialogului a fost despre locul de îngropăciune, arhiepiscopul întrebând:

„‑ Unde va fi înmormântat regele?

‑ La biserica mănăstirii Curtea de Argeș!, spune ministrul.

‑ Nu‑i așa, domnule ministru, că aceasta este o biserică ortodoxă?

‑ Desigur, domnule arhiepiscop.

‑ Locul meu nu poate fi într‑o biserică ortodoxă, așa că nu pot participa la solemnitățile de înmormântare de la Curtea de Argeș.

‑ Bine! Bine! Veți participa, însă, în ziua înmormântării la convoiul funebru care va merge de la palatul regal până la gară?

‑ Deoarece clerul ortodox va prohodi și cu acest prilej trupul neînsuflețit, nu cred că se cuvine să fim prezenți”, a spus arhiepiscopul (R. Netzhammer, op. cit., p. 535).

Prelatul catolic excludea orice interacțiune, fie și doar formală cu preoții ortodocși, deoarece tot el spune în jurnal că primise „instrucțiuni de la Roma”, altfel spus „trebuia evitată cu orice preț o așa‑zisă communio in sacris”, lucru pe care însă ministrul cultelor nu‑l știa.

La aceeași întâlnire, ministrul i‑a comunicat arhiepiscopului despre „dorința regelui Ferdinand ca și romano‑catolicii să se roage la palat în fața trupului neînsuflețit al răposatului. Acest lucru este posibil dacă se evită prezența simultană a catolicilor și a ortodocșilor. Am stabilit, spune prelatul catolic în jurnalul său, ca arhiepiscopul și clerul catolic să vină la trupul neînsuflețit așezat pe catafalc în seara zilei de mâine ş29 septembrie/12 octombrie, n.n.ţ și în diminețile următoarelor trei zile”.

Din aceste ultime citate reiese în mod clar cum guvernul liberal a dorit să instrumenteze evenimentul pentru consolidarea prestigiului național, trecând peste dorințele clar exprimate de către rege în testamentul său.

Tot pe 28 septembrie/11 octombrie,la ora 11:15, în Catedrala mitropolitană din București s‑a săvârșit „un serviciu religios pentru odihna regelui Carol I”, de către membrii ierarhi ai Sfântului Sinod și clerul catedralei. Au asistat principele moștenitor Ferdinand și principesa moștenitoare Maria, președintele Consiliului de Miniștri, Ionel Brătianu, miniștrii, președinții Corpurilor legiuitoare, ai Înaltei Curți de Casație și de Conturi, corpul diplomatic, demnitari, ofițeri de armată etc. De altfel, după acest moment, în sala Camerei Deputa­ților și în prezența oficialităților române și străine, flancat de mitropolitul primat și prim‑ministru, principele Ferdinand a depus jurământul pe Sfânta Evanghelie ca Rege al României.

Luni, 29 septembrie/12 octombrie,corpul regelui Carol I a fost adus în Capitală și așezat, potrivit dorinței sale, pe un catafalc în Sala Tronului din Palatul Regal. Înainte de a părăsi Palatul Peleș, la ora 10:30, s‑a oficiat „un serviciu religios” de către „superiorul mănăstirii Sinaia, înconjurat de clerul local”. În cortegiul funerar spre gara din Sinaia a participat și „clerul”. De asemenea, pe drumul spre București în gări se aflau inclusiv clerici ortodocși.

În zilele de marți și miercuri, 30 septembrie/13 octombrie și 1/14 octombrie, sicriul cu corpul neînsuflețit al regelui a fost văzut de numeroși români, în timp ce în Sala Tronului „cântau rând pe rând cântece ocazionale corurile Seminarului Central și Nifon Mitropolitul”. Tot în aceste zile, la căpătâiul regelui, în fiecare dimineață la ora 9 „se oficia un serviciu religios de către preoții romano‑catolici, iar seara la ora 6 de către II PP SS Mitropoliți și PP SS membri ai Sfântului Sinod. Corul era compus din membrii cercului artistic muzical”.

Parohul Bisericii Stejar își ia rămas‑bun de la rege

Arhiepiscopul catolic relatează cu lux de amănunte modul în care s‑au desfășurat slujbele funerare la momentele stabilite cu ministrul cultelor, timp de aproximativ o jumătate de oră fiecare, în prezența Familiei Regale, a prim‑ministrului Ionel Brătianu (doar la prima slujbă, de duminică seara) și a personalului Curții. La cererea prelatului catolic au participat clerici de la Arhiepiscopie, Bărăția, maici din ordinele Domnișoarelor Engleze (ajutate financiar de către rege în timpul domniei), Notre Dame de Sion și de la St. Vincent de Paul.

Și totuși, a fost o excepție cu totul neprevăzută în ziua de miercuri, 1/14 octombrie, în timpul serviciului religios catolic, pe care Netzhammer o relatează: „În timp ce noi cântam și ne rugam pe lângă trupul neînsuflețit, am fost martorii unei scene extraordinar de impresionante și de emoționante. Fără să acorde atenție curții, clerului și celorlalți care se rugau, un popă venerabil cu barbă lungă, albă, a urcat dintr‑o parte la catafalc, croindu‑și drum printre flori și plante. Un servitor al curții a vrut să‑l oprească, dar bătrânul nu l‑a băgat în seamă. Ajuns sus, și‑a scos potcapul, pletele albe revărsându‑i‑se peste umeri, a îngenuncheat și a sărutat cu respect profund în chip de ultim rămas bun mâna răposatului său rege. Bătrânul preot era parohul bisericii Stejar, o biserică mică, dar plină de podoabe precum o casetă cu bijuterii, care dă în grădina palatului regal, regele fiindu‑i vecin nemijlocit și cel mai mare binefăcător. Biserica este renumită, datorită icoanei Sfântului Mina, de la care se spera alinarea a tot felul de suferințe”.

În ziua de miercuri, 1/14 octombrie,Mitropolitul primat Konon trimite către ierarhii membri ai Sfântului Sinod o „adresă‑circulară”, în care spune: „Comunicându‑se oficial programul funeraliilor răposatului rege Carol I, Noi, în calitate de Președinte al Sfântului Sinod, cu deosebită dragoste frățească, avem onoarea de a Vă comunica partea care ne privește pe noi, membrii Sf. Sinod, pentru serviciile religioase, și anume programul prevede ca: în ziua de joi, 2 octombrie, anul 1914, un serviciu religios se va oficia la orele 9 a.m. în Sala Tronului din Palatul Regal de către IPS Mitropolit Primat și IPS Mitropolitul Moldovei și Sucevei, asistați de toți PP SS Membri ai Sf. Sinod îmbrăcați în ținută mare de parade. La acest serviciu religios (prohodul) oficiat în prezența MM Lor Regelui și Reginei și a întregii Familii Regale, înconjurați de Casele lor Civile și Militare, vor asista Consiliul de Miniștri etc. În acest moment vor suna clopotele tuturor bisericilor din Capitală.

Trenul mortuar regal va pleca din Gara de Nord la orele 11:30, în care tren împreună cu MM Lor și toată Augusta Familie Regală, vom lua parte și noi amândoi Mitropoliții.

Un al doilea tren va pleca după ora 10 cu toți ceilalți membri ai Sf. Sinod. Trenul mortuar regal se va opri în gările Titu, Golești și Pitești, unde se va găsi tot clerul din împrejurimi, având a sosi în gara Curții de Argeș la orele 3 p.m., unde se vor afla de față clerul și autoritățile locale. De unde plecând, cortegiul ajuns în fața mănăstirii, sicriul mortuar va fi pogorât și transportat la locul unde se va oficia serviciul dumnezeiesc de către înaltul cler.

După terminarea serviciului dumnezeiesc (Trisaghiul cu rugăciunile de iertare), rămășițele pământești ale răposatului rege Carol I vor fi pogorâte în cripta din interiorul Bisericii Curtea de Argeș, în prezența MM Lor Regele și Regina, a Familiei Regale și a tuturor membrilor Sf. Sinod, îmbrăcați în mare ținută; iar în acest moment clopotele tuturor bisericilor din țară vor suna îndelungat.

La ora 5 p.m., pe când se oficiază serviciul dumnezeiesc la Mănăstirea Curtea de Argeș, se va oficia un asemenea serviciu dumnezeiesc la toate bisericile din țară, în fața tuturor au­torităților civile și militare etc.” („BOR”, 1914, pp. 625‑626).

Lipsa arhiepiscopului catolic și a clerului său a atras atenția

În ziua de joi,2/15 octombrie,ora 6:30, în prezența prim‑ministrului, ministrului justiției, mareșalului Curții și administratorului Domeniilor Coroanei „s‑a săvârșit acoperirea corpului prin așezarea și lipirea capacului pe coșciug”. La ora 7, „în prezența MS Regelui, arhiepiscopul latin din București, înconjurat de clerul arhiepiscopal și parohii catolici, a zis rugăciunile și a stropit cu agheasmă.

La ora 9, IPSS Mitropolitul Primat, asistat de IPSS Mitropolitul Moldovei și Sucevei și de toți PS membri ai Sfântului Sinod au oficiat serviciul religios în Sala Tronului”. Prezenți au fost membrii Familiei Regale și din administrația regală, ai guvernului, demnitari, miniștrii plenipotențiari etc. După terminarea serviciului divin, sicriul regal a fost așezat pe afetul unui tun și dus în cortegiu solemn la Gara de Nord. Aici, înaintea plecării trenului, Mitropolitul primat a făcut o rugăciune, procedând asemănător la opririle de la Titu, Golești și Pitești.

Despre cum a fost condus regele Carol I pe ultimul drum aflăm și din însemnările arhiepiscopului Netzhammer: „După cum s‑a relatat şîn presă, n.n.ţ, transportarea trupului neînsu­flețit la Gara de Nord a avut loc cu cel mai mare fast imaginabil și cu o pompă cu adevărat regească. De asemenea, se spune că atât cortegiul funebru de la Curtea de Argeș, cât și solemnitatea funerară care a avut loc în fața bisericii mănăstirii, unde trupul neînsuflețit a fost înmormântat, apoi în dreapta portalului bisericii mănăstirii, au emanat o atmosferă solemnă. În condițiile în care în cortegiul funebru au fost reprezentate toate confesiunile, chiar și evreii purtându‑și steagurile de cortegiu, este lesne de înțeles că lipsa arhiepiscopului catolic și a clerului său a atras atenția; cu atât mai mult cu cât regele, care era condus acum la locul de veci, era catolic” (R. Netzhammer, op. cit., pp. 540‑541).

Potrivit revistei oficiale „Biserica Ortodoxă Română”, trenul mortuar regal a fost primit la Curtea de Argeș de autorități „și preoți în odăjdii. O companie cu drapel și muzică a dat onorul. După citirea rugăciunilor, sicriul regal a fost coborât” pe un afet de tun, în timp ce clopotele bisericilor din oraș au sunat de înmormântare. În fața mănăstirii, sicriul a fost luat de pe afet și așezat pe un catafalc amenajat sub agheasmatarul din fața bisericii. „După săvâr­șirea serviciului divin”, rămă­șițele pămân­tești ale regelui au fost duse în biserică și coborâte în cripta amenajată în partea dreaptă.

Acestea au fost funeraliile organizate primului rege al României, de confesiune neortodoxă, dar care s‑au desfășurat cu asemenea fast în interesul prestigiului național și din respect pentru ce‑a făcut pentru România.