Geneva 1966, patriarhul Justinian la Consiliul Ecumenic al Bisericilor

Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Mişcarea Ecumenică în perioada comunistă a fost marcată indiscutabil de contextul nefavorabil creat de Războiul Rece. Relaţiile dintre cele două părţi nu pot fi înţelese decât în geopolitica conflictului surd între cele două sisteme politice ale lumii de după 1948. Din dorinţa de a-şi crea o centură de siguranţă pentru Uniunea Sovietică, Stalin a încurajat şi a impus relaţii cât mai "cordiale" între Patriarhia Moscovei şi autocefaliile ortodoxe şi patriarhatele apostolice orientale, mutând astfel Războiul Rece pe teren confesional. Replica din partea lagărului occidental s-a materializat prin Mişcarea Ecumenică, în mare parte aflată sub controlul factorului politic englez, dar şi prin Biserica Catolică şi Patriarhia Ecumenică, al cărei cap din 1947 provenea din America. Evident că această confruntare pe terenul confesional, înainte de toate, punea în pericol unitatea Ortodoxiei. În iulie 1948, la Moscova, Patriarhia Rusă cerea autocefaliilor ortodoxe ralierea la un front împotriva Mişcării Ecumenice, pe care o considera îndepărtată "de la rostul superior şi iniţial al Bisericii". O lună mai târziu, Mişcarea Ecumenică invita toate Bisericile, mai ales pe cele din lagărul socialist, să participe la conferinţa de la Amsterdam. Dar autorităţile comuniste nu au permis Bisericii noastre să fie prezentă la acest eveniment, care nu era neapărat religios, cât mai ales de afirmare a identităţii şi a libertăţii de credinţă. A urmat o perioadă tensionată. Posturile de radio occidentale încurajau pe calea undelor pentru începerea unui război de eliberare de sub cizma sovietică. Se făceau planuri de război, se pregăteau episcopi pentru a prelua conducerea Bisericilor eliberate de sub regimurile comuniste. Lumea era în fierbere. În 1952, patriarhul ecumenic Athenagoras a lansat o enciclică în care enunţa principiile de colaborare cu Mişcarea Ecumenică, temporizând astfel presiunile acestei organizaţii la adresa Ortodoxiei. Atunci când au apărut zorii revoluţiei de la Budapesta din 1956, în Ungaria s-a organizat o reuniune a mişcării, Biserica noastră fiind invitată. Nici de această dată autorităţile române nu au permis participarea românească ortodoxă. Lumea avea nevoie de linişte, de colaborare şi de reciprocitate. Abia în 1961, ca o lovitură a sovieticilor la adresa Conciliului Vatican II, s-a permis intrarea Bisericilor ortodoxe în Mişcarea Ecumenică. Un an dupã, secretarul general al mişcării, W. A. Wisserât Hooft vizita România, iar patru ani mai târziu întâistătătorul român era oaspetele acestuia la Geneva.