Ieromonahul Ghervasie Hulubaru: Jurnal de refugiu în 1944 (II)

După sosirea la Mănăstirea Văratec, părintele Ghervasie Hulubaru a fost nevoit să plece mai departe, după cum relatează în însemnările sale: "Am fost bine primiţi, ca nişte refugiaţi. Aici încă nu se oploşise multă lume refugiată. Timp de o săptămână am stat aici, am urmat la biserică şi am slujit. Maica Minodora Gheorghiu a plătit omului, am mai dat şi noi câte ceva. Maica a doua zi s-a aşezat la o prietenă a ei şi noi ne gândeam încotro să ne îndreptăm. Părintele diacon, eu şi cu preotul Veniamin Barbacaru am părăsit arhondaricul şi am luat-o spre Mănăstirea Secului. Bagajul, cărţile şi hainele la tustrei ne-au rămas la Agafton, în seama Celui de Sus, la maicile noastre, împreună cu stareţa şi tot soborul neclintite în paza Domnului.

Am trecut prin Agapia, peste munţi, şi am ajuns la Secu. La Secu erau deja refugiaţi din toate satele de pe Valea Moldovei, judeţul Suceava. O babilonie şi aici. Nu am fost primiţi să stăm eu şi părintele Barbacaru, decât cu vai-nevoie a rămas părintele arhimandrit Ghenadie Honciuc. Am stat şi aici trei zile în casa mea de altădată, când eram diacon în Secu şi cu slujba la Agapia din vale. A treia zi a venit familia preotului Epifani Acatrinei, refugiaţi de la Lămăşeni, cu mult bagaj. Ieşim în drum, ne uităm în dreapta şi în stânga încotro s-o apucăm, ne gândim să o luăm spre Sihăstrie şi apoi la Sihla. În timpul acesta, iaca vine dinspre Tg. Neamţ o căruţă cu diferite cumpărături pentru biserică. Şi noi am luat-o pe jos cât pe ici, cât pe acolo şi bietul călugăr, în numele soborului şi al preotului Cleopa, care era egumen, cu stăruinţă mare să rămânem la Sihăstria, că au nevoie de preoţi la biserică şi puteam sta până a da Dumnezeu şi s-o linişti războiul. Ajunşi la Sihăstria, nespusă bucurie pe toţi părinţii şi preotul Cleopa. Am rămas aici foarte bucuroşi, uitând toate ce au fost şi că am scăpat de puhoiul refugiaţilor, funcţionari şi armatele noastre care erau fugărite ca de un vânt uraganic, nu se ştia unde vor ajunge şi unde vor staţiona tot timpul refugiului… În timp de o săptămână s-au refugiat şi în Sihăstria, în toate chiliile călugărilor şi ce nu a ajuns au făcut oamenii bordeie prin pădure, ţarcuri pentru vite.

Aici, în Sihăstria, nici una, nici două, ne-am strâns cu toţii laolaltă şi ne-am făcut un plan de lucru şi de ascultări; cei care eram ai bisericii, slujitori, să slujim întruna privegheri de toată noaptea. Erau cântăreţi refugiaţi de la Râşca, Slatina şi din Mănăstirea Neamţului. Cu privegheri, cu liturghii şi printre oameni cu sfaturi şi îmbărbătări, noi ne mângâiam cu toţii. O dispoziţie duhovnicească, nici un cuvânt din soarta războiului nu discutam, căci nu puteam aproape cuprinde materialul din Vieţile Sfinţilor. … Masa de obşte era pentru toţi trecătorii şi ne ziceam că atunci când se va isprăvi din hambar şi nu vom mai avea nimic, poate că va trebui să plecăm. Dar nu a fost aşa, căci toţi refugiaţii de la câmp aveau rezerve cu ei, apoi ciobanii din munţi dădeau tot fruptul de la oi tot la masa de obşte. Patrulele frontului dintre Râşca şi Neamţ, toţi se perindau şi mâncau aici şi asistau la privegheri, iar ziua controlau pădurile şi duceau raportul la cartierul general român ce era la Mănăstirea Neamţului şi Tg. Neamţului. … Frontul se stabili pe coama muntelui Râşca-Nemţişori-Oglinzi şi mai la vale erau cazematele române, unde armata noastră sta pe poziţie în preajma ruşilor. Nu se ştia lămurit ce soartă va avea războiul, se mai da seara şi dimineaţa câte un asalt. Schimb de focuri, ghiulele de tun şi de gloanţe şi de brand. Se cutremurau munţii, parcă şi pământul gemea de durere de risipa munţilor, cu ţărână care ca un nor de fum se aşeza undeva, miros de pucioasă, arsură de zgură unde s-ar fi lăsat ghiuleaua de tun, nu se ştie câte vieţi omeneşti a înghiţit pământul.

Totuşi, aici, la Sihăstria, ne socoteam ca-n timp normal: cine ce voia postea, se ruga, lumea la fel postea şi se ruga împreună cu noi. Eram fericiţi că nu eram chiar în zona de bătaie şi nu erau nici drumuri însemnate ca să treacă vreo armată de-a inamicului, ci eram destul de izolaţi şi în tihnă; nu era decât un popas de odihnă pentru cei rătăciţi prin munţi. Aşa a durat toată vara, până prin august, când atunci s-a schimbat treaba, căci din duşmani ne-am făcut prieteni, iar din prieteni am devenit duşmani involuntar. Asta-i politica războiului şi soarta popoarelor, ca Dumnezeu pe unii să-i smerească, iar pe alţii să-i înalţe".