Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Împuternicitul de culte între supravegherea cultelor şi respectarea „legalităţii socialiste“

Împuternicitul de culte între supravegherea cultelor şi respectarea „legalităţii socialiste“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Historica
Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 23 Feb, 2014

Instalarea regimului comunist, care se prefigura din 1944 odată cu venirea trupelor sovietice în România, lansa ideea începerii unei persecuţii împotriva Bisericii. Orice gest al autorităţilor comuniste în raporturile pe care le avea cu Biserica se specula în ideea unei persecuţii anticreştine, aşa cum se întâmplase în Rusia interbelică. Această idee, care circula tot mai insistent, era rodul propagandei antonesciene, dar mai ales al literaturii antibolşevice româneşti interbelice, de altfel, în mare parte bine documentată şi care reflecta realităţile tragice din spaţiul rusesc. Şi, totuşi, Stalin avea să permită Bisericii să funcţioneze, conştient fiind de forţa acesteia în ridicarea moralului poporului rus în lupta împotriva marelui agresor nazist. Adică Stalin îngenunchease Biserica şi tot el dispunea refacerea ei în ritmuri de „muncă bolşevică“. Românii au văzut-o ca o contrafacere a Bisericii şi tot aşa avea să fie propagată în exilul occidental. Această schimbare de optică a fost de prea puţini sesizată dintre oamenii Bisericii. Prin aceşti puţini s-a numărat Justinian Marina, care odată ajuns patriarh a căutat să speculeze tot mai mult relaţia pe care o avea cu Dej în favoarea Bisericii. Dar regimul comunist avea datoria faţă de Moscova de a prelua modelul. Încă din 1945 se propaga ideea sprijinirii Bisericii de către stat aşa cum în Rusia, în plan local, acest lucru se concretiza prin prezenţa inspectorilor teritoriali de culte. Altfel spus, Biserica era separată de stat, dar statul avea grijă prin funcţionarii săi ca Biserica să funcţioneze astfel încât să nu pericliteze construcţia socialismului. Iar modelul sovietic a fost preluat. Autorităţile de la Bucureşti au interzis Bisericii să se manifeste în spaţiul public, mai ales prin educarea tinerelor vlăstare, când prin noua lege a învăţământului din 1948 religia a fost scoasă din şcoli. În această situaţie, Biserica a căutat soluţii. A apelat la mai vechea metodă de catehizare a elevilor în tinda Bisericii. S-a iscat un scandal provocat mai ales de membrii de partid care din exces de zel doreau să-şi dovedească fidelitatea faţă de regim. Atunci Ana Pauker, cu mânie proletară, a cerut în Secretariatul Biroului Politic al PMR ca „popii să nu mai facă şcoală în Biserică“, deoarece tinerii sunt expuşi misticismului bolnăvicios, nemaiavând astfel posibilitatea să ingereze ideologia ateistă. Iar organele de represiune s-au executat. Doar atât aştepta nemilosul bolşevic Alexandru Drăghici, ministrul de interne şi mai-marele peste Securitate. Tot acum, Dej a cerut numirea unor oameni ai regimului la nivel local, care să informeze partidul despre manifestările Bisericii în ţară. Ministerul Cultelor s-a executat, în anul 1949 trimiţând inspectorii săi în ţară cu misiunea de a întocmi evidenţe cât mai detaliate despre: numărul aşezămintelor monastice şi al vieţuitorilor cu întreaga situaţie materială, preoţii „răi din punct de vedere politic“ şi chiaburi, cei cunoscuţi cu antecedente politice, cu activitate religioasă intensă, dar mai ales să-i antreneze în acţiunea de colectivizare abia începută şi în lupta pentru pace. Aceşti funcţionari aveau o misiune temporară, având datoria să colaboreze cu autorităţile locale de stat şi de partid, dar şi cu organele Securităţii. Autoritatea de care au uzat, de cele mai multe ori în mod abuziv, s-a concretizat prin: încurajarea noilor consilii provizorii locale de confiscare a sesiilor şi caselor parohiale, obligarea preoţilor de a se manifesta prin discursuri politice, interzicerea frecventării bisericii de către credincioşi, confiscarea materialelor de construcţie de la unele lăcaşuri de cult şi de ştergere a vechilor însemne monarhiste din biserici. Abuzurile au constat inclusiv în acoperirea cu var a „ochiului lui Dumnezeu“ pe motiv că este văzut ca „ochiul lui Maniu“ sau cum la Craioviţa membrii de partid au vrut să dărâme biserica aflată în construcţie pentru a ridica un cămin cultural. Toate aceste abuzuri au fost criticate de patriarhul Justinian la conducerea de partid, din acest motiv intrând în conflict cu Vasile Luca. Dar acelaşi Vasile Luca, responsabil de culte din partea partidului, a mers mai departe. A instituit aproape în fiecare judeţ al ţării câte un inspector de culte, cu sediul pe lângă sfaturile populare, pentru ca permanent aceşti funcţionari să monitorizeze fenomenul religios, să refere şi să propună soluţii de minimalizare a ceea ce era firesc în funcţionarea Bisericii. Din 1953, aceştia se vor numi împuterniciţi de culte şi vor constitui „securitatea preoţilor“. (Va urma)