„În mod paradoxal, moartea ne face mai umani“

Ediţia din 28 octombrie 2009 a săptămânalului „La Vie“ ni-l aduce în prim-plan pe sociologul Patrick Baudry, profesor la Universitatea „Michel Montaigne“, Bordeaux III, şi autor al cărţii „Locul morţilor. Provocări şi rituri“, care aduce cu sine răspunsuri la diferitele întrebări pe care oamenii şi le pun cu privire la acest subiect.

Revista ne propune în exclusivitate un extras din noua apariţie „Moartea şi misterele de dincolo, 100 de răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi“. În articolul selecţionat, sociologul Patrick Baudry, autor al cărţii „Locul morţilor. Provocări şi rituri“, răspunde la întrebări despre moarte în societăţile actuale occidentale.

Patrick Baudry s-a îndreptat mai mult către tema morţii pentru că îl interesa mai mult inversul societăţii şi pentru că refuza să lucreze într-o zonă a productivităţii şi a utilului. Sociolog şi profesor la Universitatea „Michel Montaigne“, Bordeaux III, al cărei vice-preşedinte este azi, acesta este şi cercetător asociat la CNRS (Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică din Franţa). Studiind riturile funerare în societăţile negro-africane, a scris printre altele „Locul morţilor. Provocări şi rituri“ şi „Muribundul“.

Moartea nu poate fi banalizată în nici o societate

Moartea pare a fi, în zilele noastre, un subiect ascuns: cimitirele se află departe de oraşe, oamenii mor în spitale, nimeni nu mai portă doliu. Putem vorbi de o negare a morţii?

„Nu chiar, pentru că negarea morţii nu este un lucru recent şi nici specific societăţii occidentale! Este o atitudine universală. Expresia «negarea morţii» aparţine sciologului Louis-Vincent Thomas, care a arătat în anii 1970 că nici o societate nu accepă în mod firesc moartea. Este o regulă colectivă. Această negare este universală pentru că este simbolică: refuzăm moartea în măsura în care aceasta ar fi sfârşitul a tot ceea ce există. Vrem să o privim în mod pozitiv, ca o transformare, ca o mutare, ca un acces la o altă lume. Acest fapt nu ne împiedică să o percepem ca o violenţă, ca o ruptură care suscită furia şi împotrivirea.

Nu, ea nu e niciodată acceptată ca un eveniment natural, nici chiar în Evul Mediu în Occident, aşa cum s-a vrut a se crede. Nu putem decât să o transformăm, să o ritualizăm. Toate societăţile din toate timpurile au organizat procesiuni, cântece, cuvinte, gesturi pentru a da sens absurdului sau chiar pentru a se proteja de moarte.“

A da sens absurdului

Atunci, ce anume s-a schimbat în societate dacă nu atitudinea indivizilor în raport cu moartea?

„S-a schimbat însuşi sistemul nostru social. Societatea noastră se organizează din ce în ce mai mult în jurul acumulării de bunuri şi de profit: averea este mai presus de fiinţă, îndividul mai presus de grup. Se valorizează recordul, exploatarea, iar moartea deranjează pentru că nu e productivă. A vorbi astăzi de o negare a morţii nu înseamnă deci evocarea refuzului ei, ci mai degrabă criticarea formei actuale de organizare a societăţii.

Da, moartea este acest obstacol care obligă culturile noastre să se organizeze. Textele, artele, religiile vin cu răspunsuri la acest aspect. Perspectiva ei, de asemenea, face ca relaţiile noastre să se schimbe şi colorează existenţa umană. Cum ar fi lumea dacă nu ar exista moarte? Sensul timpului, caracterul preţios al momentelor ar fi modificate. La fel, şi raportul faţă de celălalt. Când între noi apare perspectiva morţii, ne acordăm mai multă atenţie unul altuia, pentru că ştim că lucrurile nu durează.

Da, moartea accidentală, moartea care iese din normal a fascinat dintotdeauna pentru că, atunci când apare, fiecare se gândeşte la fragilitatea vieţii sale şi aceasta ne emoţionează. Este un mod de a fi în mod uman marcaţi de ceva ce ar fi putut să ni se întâmple fiecăruia dintre noi: şi eu aş fi putut să fiu în avionul spre Rio! Prin celălalt ne regăsim condiţia de muritori.

Să revenim la rituri. Nu s-au schimbat foarte mult? Moartea nu se expune din ce în ce mai puţin?

Există, e adevărat, o «invizibilitate» a semnelor sociale ale morţii. În presă apar din ce în ce mai puţine anunţuri mortuare, nu mai există pânza neagră în faţa casei în care locuia defunctul, nu mai există cortegii în oraş, nu mai ridicăm pălăria la trecerea unui cortegiu funerar. Societatea s-a schimbat: o întreagă gestică cu precădere creştină se şterge din spaţiul public. Semnul crucii nu se mai face în plină stradă. Suntem mai pudici. În acelaşi timp, nu trebuie nici să idealizăm practicile de altădată. Am ieşit, şi acesta e un lucru pozitiv, din pompele secolului al XIX-lea, din teatralizarea morţii.“

Biserica ascultă suferinţele lumii agricole

În cotidianul „La Croix“, în ediţia din 4 noiembrie 2009, Claire Lesegretain prezintă situaţia deplorabilă a agricultorilor din Franţa, în contextul crizei laptelui, care află însă un ajutor în Mişcarea „Creştini în lumea rurală“ şi în Asociaţia „Solidaritate-ţărani“.

Într-un moment în care episcopii din Franţa se gândesc la reorganizarea teritorială şi ecleziastică, Mişcarea „Creştinilor în lumea rurală“ şi Asociaţia „Solidaritate-ţărani“ ajută pe agricultorii cu probleme.

Biserica nu are dreptul să fie indiferentă la suferinţa persoanelor. Convins de aceasta, părintele Martin Bogner, vicar general al diocezei din Strasbourg, după douăzeci de ani în calitate de îndrumător al Mişcării „Creştini în lume rurală“, este preocupat în mod deosebit de lumea agricolă, atât de prost coordonată, fiind îngrijorat pentru viitorul ei. Sâmbătă, 7 noiembrie, părintele a intervenit în cadrul unei conferinţe pe tema crizei agricole, organizată la Friedolsheim, alături de Pierre Careil, reprezentant al Federaţiei internaţionale a adulţilor din lumea rurală catolică, şi de Emile Blessig, deputat de Saverne.

„Trebuie ca cetăţenii şi oamenii politici să înţeleagă că produsele agricole nu sunt nişte produse de consum ca şi celelalte şi că există ceva sacru în relaţia pământului cu mâncarea“, afirmă părintele Bogner, care cunoaşte foarte bine durerile şi dificultăţile ţăranilor.

Toţi o confirmă: dacă criza laptelui a fost mai mediatizată în ultimele săptămâni, toate celelalte filiere agricole sunt afectate de scăderea preţului cu 15% într-un an: carnea bovină şi porcină, bineînţeles, dar şi cerealele şi viticultura, ca şi fructele şi legumele, care cer multă mână de muncă „la preţuri mult prea mari în Franţa comparativ cu Spania şi cu alte ţări din Est care găsesc mâna de lucru mai ieftină“, explică Joseph Bouvet, agricultor pensionat şi corespondent pentru Ţinuturile Loarei al Asociaţiei „Solidaritate-ţărani“, la care apelează în fiecare an în jur de 15 agricultori.

„Ne cheamă adesea atunci când vine la ei agentul judecătoresc, după ce s-au strâns facturile pe luni întregi“, explică Henri Roullier, agricultor pensionat, şi el reprezentant al acestei asociaţii. „Noi îi ajutăm să-şi alcătuiască dosarul judiciar, apoi, în funcţie de caz, să-şi relanseze producţia sau să-şi vândă terenul exploatat. În ultimul caz, îi direcţionăm spre o reintegrare socială sau spre o pre-pensionare, lucru care nu este deloc uşor de acceptat...“

„Ansamblul patrimoniului nostru îşi pierde valoarea“, exprimă cu tristeţe Joseph Bouvet. Cei doi voluntari ai Asociaţiei „Solidaritate-ţărani“ se felicită în schimb pentru faptul că, „în Vest, Biserica este destul de aproape de lumea rurală datorită creştinilor din lumea rurală, foarte prezenţi pe teren“.

Traducerea şi adaptarea de Georgiana BÂRA