În perioada interbelică, în Bucureşti erau 40 de săli de cinema

Consolidarea şi formarea unei puternice culturi naţionale era unul dintre obiectivele guvernelor din perioada interbelică, în statul nou format. În timp ce Capitala era un focar de cultură, cele mai multe oraşe din provincie erau lăsate în uitare. Zilnic, la Bucureşti aveau loc spectacole de teatru şi rulau filme în aproape 40 de cinematografe. Printre încercările de a „culturaliza“ mulţimea erau şi universităţile populare, „Academia“ de la Văleni a lui Nicolae Iorga sau şezătorile care ofereau un program artistic. La modă erau în acea perioadă tot felul de conferinţe pe teme culturale, istorice, organizate de diverse societăţi, de multe ori de o calitate îndoielnică. Cu toate acestea, culturalizarea era un deziderat care era urmărit cu orice preţ, astfel că şi ziarele din perioada interbelică aveau largi spaţii dedicate evenimentelor culturale.

În timp ce în capitala ţării spectacolele teatrale reprezintă una dintre cele mai mari atracţii, în provincie viaţa culturală lâncezea. Chiar şi fosta capitală a ţării - Iaşul - suferea de lipsa unui public interesat.

Un articol din „Curentul“, din 21 ianuarie 1928, arăta, în pagina „Mişcarea culturală“, în articolul „Teatrul Naţional din Iaşi sub o nouă conducere“, că „între toate teatrele naţionale din provincie, teatrul din a doua capitală a ţării are o glorioasă tradiţie“. Totuşi, „o perioadă de lâncezeală înegură de vreo doi-trei ani, activitatea teatrală din capitala Moldovei“. Astfel, „noul director a şi schiţat un program de activitate, plin de făgăduieli“, dar „cele enumerate pot rămâne literă moartă, din lipsă de fonduri. Se poate cere ministrului Artelor de azi, însă, şi tuturor celor din viitor bani pentru teatrele provinciale“. Autorul articolului, Pătru Manole spune că „Arta nu se face cu cârpeli. E un lux, la popoarele formate, lux, pe care, dacă - prin intuiţie, - cetăţeanul român îl plăteşte imperial la Bucureşti, măcar... princiar să şi-l ştie plătit în provincie“.

„Industria şi comerţul hârtiei aproape că nu există la noi“

În articolul „Cu d. prof Rădulescu-Motru despre criza culturii“, din 12 noiembrie 1928, din „Curentul“, profesorul spune, în privinţa problemelor de pe piaţa hârtiei, că „este vina finaciarilor noştri, care nu înţeleg că în mod firesc comerţul hârtiei primează asupra politicii cărţii. Industria şi comerţul hârtiei aproape că nu există la noi. De treizeci de ani fabricile de hârtie fabrică aceeaşi hârtie ordinară care nu poate rezista timpului, care nu durează nici măcar doi-trei ani. Dacă o carte nu se desface repede, se macină singură în depozitul editorului. (...) O carte tipărită prost, pe hârtie ordinară; o carte cu greşeli de tipar, cu ilustraţii rele, pe care şcolarul o poate compara cu altele îngrijite străine, nu îl îndeamnă, nu îl ajută, nu se apropie de inima copilului şi are o influenţă dezastruoasă asupra moralului său“.

Radio, cinema şi lupta cu analfabetismul

Cinematograful a avut un succes fulminant în perioada interbelică, în Bucureşti fiind deschise zeci şi zeci de săli în care se proiectau filme. În paginile ziarelor, la rubrica numită „calendarul zilei“, erau menţionate peste 30-40 de cinematografe în Bucureşti care ofereau filme. Mulţi puneau însă problema slabei susţineri a cinematografiei naţionale, în timp ce la nivel internaţional se ducea o luptă puternică între cinematografia americană şi cea europeană.

Cât despre radio, în ziarul „Adevărul“ din 4 iulie 1929, în articolul „Radiofonia la sate“ semnat de Jean Bart, se arată că „Prin instalarea marelui post de emisiune de la Băneasa, radiofonia română trece întrâo nouă fază, în care trebuie să-şi valorifice puterea de răspândire a culturii în massele populare. (...) Ca să treacă radiofonia din starea de simplă distracţie, cerută de curiozitatea amatorilor, la utilizarea ca instrument de cultură populară, terenul trebue pregătit din vreme. Una dintre cele mai gingaşe chestiuni care se ridică este alcătuirea unui program pe care să-l poată asculta şi mistui ţăranul adult şi analfabet“.

În 1928, pe 10 octombrie, în ziarul „Curentul“ se arăta, în articolul „Cinematograful cu tendinţe ca factor cultural“, faptul că „Pe când străinătatea creează servicii speciale care să se ocupe exclusiv de realizarea şi exploatarea filmelor de propagandă culturală, recunoscute ca cel mai accesibil procedeu pentru educaţia poporului, noi nu facem altceva decât să subvenţionăm ateneele, aceste lăcaşuri devenite insuportabile din nepriceperea organizatorilor. Se cheltuieşte - zice-se - sute de milioane pentru propaganda culturală. Care este efectul? De ce se cheltuieşte, atâta timp cât filmul naţional nu este prevăzut în aceste bugete? Pentru ce nu se înţelege odată că zeci de articole, de conferinţe şi de spectacole teatrale - aşa cum sunt prezentate în cercurile supranumite «de propagandă» nu fac cât un film bun? Filmul, cinematograful care insinuează, care dă lecţii fără să bleseze ignoranţa, el oferă unica posibilitate de educaţie socială, cu care se merge la sigur“. Din articolul semnat de Ion Brună, aflăm că la nivel internaţional, în anul 1926 s-a creat o „Comisie internaţională a cinematografului pentru învăţământ, la care nici măcar nu ne-am gândit vreodată să aderăm“.

Un alt articol din octombrie, „Blocul european“, din ziarul „Curentul“ relata despre cadrele instituţionale ale cinematografiei. „Toate statele europene cu o industrie cinematografică“ au format un organism prin care să se „echilibreze proporţia filmelor americane ameninţător invadate pe pieţele noastre“. Printre ţările care urmau să intre în „blocul european al producătorilor de filme“ se numărau Germania, Franţa, Italia, Anglia, Scandinavia, Austria, Rusia.

Descoperirea satului românesc

Un articol din „Adevărul“ din 4 iulie 1929 intitulat „Românul necunoscut“ arată că „profesorul Dimitrie Gusti a început de câţiva ani de zile să exploreze o ţară cu totul necunoscută majorităţii intelectualilor noştri - şi anume «România». Socot că alături de marile isprăvi ale veacului şi ale ştiinţei - va trebui să îşi aibă loc de cinste descoperirea satului românesc. Cum vor putea tălmăci generaţiile viitoare faptul că în vreme ce la oraşe noi întrebuinţăm electricitatea şi radiofonia - undeva întrâun sat, au mai fost găsite pluguri de lemn?“ se întreabă autorul articolului, Adrian Maniu.

De altfel, Dimitrie Gusti, o personalitate marcantă a vremii, a creat un adevărat curent în cercetarea etnografică. Un articol din „Curentul“, din 1928, 9 noiembrie, relatează despre „Inaugurarea muzeului etnografic al seminarului etnologic“. Astfel, „Muzeul, inaugurat la Universitatea din Bucureşti, conţinea obiecte din Fundu Moldovei“. La inaugurarea muzeului au fost prezenţi mai mulţi miniştri, precum şi diverse personalităţi, rectorul universităţii, decanii, prezentanţi ai regelui. Aflat printre cei prezenţi, „D. prof. N. Iorga, decanul facultăţii de litere şi filozofie, a relevat îndeosebi valoarea istorică şi artistică a obiectelor din muzeul seminarului care ar face cinste oricărui muzeu din străinătate. D-sa oferă din fondurile Institutului Sud-Est-European suma de 30.000 pentru tipărirea unui catalog ilustrat. La sfârşit d. prof. Breazu a făcut o demonstraţie muzicală, cu melodii culese din această regiune, înregistrate cu ajutorul fonografului“.

Publicul de la oraşe începea să prindă gustul „cămăşilor naţionale“, astfel că în articolul „Expoziţia de ţesături şi covoare de la Casa Şcoalelor“ din „Curentul“, 9 octombrie 1928, se relatează cum Asociaţia Cercurilor de Gospodine a organizat o expoziţie de industrie casnică cu produse realizate în atelierele asociaţiei. Printre obiectele expuse spre vânzare sunt „pânză fină, ţesută de sătence (...) feţe de mese, şervete, batiste, cămăşi, rochii, perdele, rochiţe de copii etc. Apoi, minunate scoarţe olteneşti, executate după modele originale şi vechi. Un mare stoc de cămăşi naţionale bărbăteşti de noapte, cu motive româneşti şi pitoreşti; costume, ii, fote etc. Pânzeturi de borangic, mătăsică, mătase şi bumbac“. Din venitul acestor expoziţii cu produse, „pe care Asociaţia Cercurilor de Gospodine le ţine aproape în fiecare an, se întreţin peste 70 de instituţii de educaţie şi asistenţă“.

▲ Americanii se uitau în 1928 la televizor

În timp ce ţăranii noştri arau cu plugul de lemn, americanii din Shenectady, New York, se uitau, pe 11 septembrie 1928, la televizor, la primul show pentru televiziune. Producţia a fost urmărită pe mai multe canale de televiziune în New York. Din articolul „Teatru şi televiziune“ din 29 octombrie aflăm că în anul 1928 se făceau experimente în ecranizarea pentru televiziune a unor piese de teatru: „Staţiunea TSF din Shenectady a fost prima care a emis prin televiziune o piesă de teatru. Experienţele au durat nouă luni de zile. Piesa emisă «Mesagerul reginei» este departe de a satisface cerinţele marelui public. Au trebuit nu mai puţin de trei aparate pentru a prinde două personagii ale piesei şi accesoriile necesare înscenării (...) aparatele nu puteau înregistra decât capetele actorilor. De exemplu, când regina oferea vin mesagerului, trebuia un al treilea aparat pentru a prinde imaginea mâinilor care îndeplineau acţiunea de a oferi paharul cu vin. Fiecare actor juca în faţa unui ecran alb strălucitor pentru a da mai multă claritate trăsăturilor. Machiajul a necesitat griji speciale. Ochii exagerat încercuiţi, gura şi nările foarte marcate. Pentru a lua orice strălucire a pielii, a trebuit un trament cu totul special“.