„Înapoi spre simplitate“

Ce este specificul naţional în artă, cum puteau fi salvate elemente ale artei populare atunci când drumurile-de-fier duceau la pieirea cântecelor,

cum ar putea fi păstrat elementul naţional din arhitectură, iată unele din temele dezbătute în presa interbelică. Mulţi deplângeau faptul că tradiţia românească se pierde, că lumea satului se modernizează într-un sens nedorit, astfel că o parte din învăţaţii vremii se simţeau datori să îşi asume aceste valori pe cale de dispariţie în vatra satului.

Specificul naţional este o temă des întâlnită şi analizată de intelectualii din perioada interbelică, aşa cum arată şi ziarele timpului. Pe 10 septembrie 1924, în „Adevărul“, Camil Petrescu scrie despre „Literatura românească în străinătate“. „Întrebarea care sunt condiţiile care fac ca o literatură să fie preţuită ca un aport la sufletul colectiv al omenirii întregi sâa pus la noi de multe ori (...) Se ştie că două păreri stau faţă ân faţă în privinţa atributelor care dau unei opere literare valoare de circulaţie. Se impune o operă de artă, susţin unii, prin ceea ce aduce mai caracteristic, mai regional în ea. Alţii susţin (şi d.Sanielevici e printre aceştia) că dimpotrivă opera de artă se impune prin ceea ce are în ea general omenesc, prin latura universal umană, prin ceea ce ea oferă comun tuturor cititorilor de pretutindeni“.

Conform partizanilor primei opinii, „Nu orăşanul român va interesa pe un englez, ci ţăranul în costumul lui, cu limbajul lui colorat, cu obiceiurile locale, plin de curiozităţi. Va interesa hora românească, aşa cum interesează bluzele româneşti acum la New York, ciobanii români care nu pot fi întâlniţi aiurea în toată originala lor înfăţişare (...) Faptul că întrâo culegere englezească de nuvele româneşti Ion Creangă a plăcut - raporta d. Dragoş Prolopoescu - cel mai mult a fost socotit un preţios argument în favoarea acestei concepţii şi a dat un puternic imbold mişcării tradiţionaliste“.

Camil Petrescu, autorul articolului, crede trebuie lămurit conceptul de artă naţională. „Ce e anume arta naţională? Sau poate şi mai bine: ce e naţional în artă, care sunt elementele care dau valoare naţională operei de artă? Sunt considerate de obicei ca strict naţionale: limba unui popor, tradiţia, obiceiurile, costumul, poezia şi cântecul popular etc. Prezenţa lui simţită în opera de artă îi dă o coloratură specifică“. Cu toate astea, „obiceiurile (colindurile, sorcova etc.) şi costumul, sub influenţa drumului de fier tind să dispară“ însă „nimic nu ne îndreptăţeşte să tăgăduim sufletul românesc burghezului de la oraş, de altfel elementul activ al naţionalismului“. Pentru Camil Petrescu, „arta nu poate fi decât cunoaşterea generalului prin individual“ .

„Pe când pe fata lui Nea Stan o chiamă Lisette, pe fiica regelui o chiamă Ileana“

În timp ce scriitorii încercau să introducă în literatură sufletul românesc, în sate pătrundea un suflul nou adus de drumul- de-fier, însă acesta nu era totdeauna de cel mai bun augur aşa cum reiese din articolul „Modernizarea satelor“ din „Adevărul“, 11 octombrie 1924.

Autorul N.Batzaria atrage atenţia: „Lămurim din capul locului că nu e, din neorocire, vorba de o modernizare în sensul bun al cuvântului. Nu e vorba de îmbunătăţirea condiţiilor de trai, de adoptarea unor reguli de igienă, fie la alimentare, fie la clădirea locuinţelor sau de ceva asemănător“.

Autorul oferă un fapt relevant pentru ceea ce el numeşte „modernizarea satelor“, în sensul nedorit. „O ţărancă cu dare de mână (...) îşi duce pe fică-sa să o înscrie la o şcoală secundară. Copila e îmbrăcată întrâun costum de oraş, pe când mama poartă încă costumul naţional, dar un costum în care sunt sfâşiate şi tradiţii şi simţul artistic şi estetic al ţăranului (...) Iar la întrebarea directoarei de şcoală secundară cum o cheamă pe copilă, mama, aruncând celor dimprejur o privire prin care le atrăgea oarecum atenţia asupra celor ce urma să zică, răspunse cu mândrie... Lisette St.. La auzul numelui acesta, care suna aproape ciudat, aproape ridicul în gura unei ţărănci neaoşe, una din profesoare făcu cu glas tare reflecţia că pe când pe fata lui Nea Stan o chiamă Lisette, pe fiica regelui o chiamă Ileana“.

Semnatarul articolului deplânge acest tip de modernizare a statului aducând aminte că „acum câteva zeci de ani se plângea de pildă marele Eminescu în nemuritoarele versuri: «Pe unde trece drum de fier, toate cântecele pier» (...) Dacă doinele sau celelalte frumoase creaţiuni ale geniului popular se aud din ce în ce mai rar, în schimb au dat năvală în sate toate producţiile... să le zicem muzicale, de calitate inferioară, toate cântecele decoltate de la oraşe. În această privinţă, satele îţi lasă impresia că sunt o continuare a mahalalelor dela oraşe (...) Poporul român se ştie că iubeşte deopotrivă şi cântecul şi dansul. Ei bine, se ştie oare că aşa cum merg lucrurile nu e îndepărtată vremea când numai noi cei dela oraşe vom dansa «Hora», «Bătuta» sau «Sârba» pe când la ţară se va dansa «Tango» şi «Fox trot» şi «Shimmy» şi ce naiba se va mai născoci? Am văzut cu ochii noştri în zilele de Duminici dansându-se aceste dansuri în diferite sate pe unde am fost“.

Cusătura românească, la mare căutare pe „Rue de la Paix“

Lumea oraşului încerca să salveze „Artă casnică românească“, aşa cum reiese din „Adevărul“ de pe 6 noiembrie 1924: „În străvechia capitală a Moldovei am întâlnit o neaşteptată şi vrednică dezvoltare a artei noastre naţionale. Câteva persoane inimoase, cu drag de trecutul duios al ţărei noastre şi de frumosul stil naţional ce agonizează înăbuşit de importaţiile străine, care de multe ori nu-l egalează în frumuseţe, păstrează cu muncă serioasă şi grea străduinţă tradiţiile de lucru manual al femeei române.

Va trebui ca străinătatea să consacre - aşa cum a început să o facă - frumuseţile cusăturilor româneşti, pentru ca femeile noastre să se convingă cât de minunate sunt ele, cât de estetice şi de uşor de lucrat. Am văzut la Paris, pe strălucita stradă a luxului - Rue de la Paix - un magazin unde sunt expuse bluze de mătase cu motive româneşti şi după care se prăpădesc mai ales americanele, fără să ştie că cea mai umilă ţărancă de pe plaiurile româneşti are în bordeiul şi pe laviţa ei obiecte lucrate aidoma cu scumpetele cumpărate acolo“.

În articol se observă faptul că „numărul celor care îşi dau seama de frumuseţea rară a stilului românesc e din nenorocire redus... Mai degrabă plac importaţiile străine, de un gust îndoielnic şi o eleganţă pompoasă (...) La Iaşi am vizitat orfelinatul de fete, unde copilele îmbrăcate naţional lucrează întocmai precum jupâniţele din vremurile glorioase ale românismului, la război, ţesând pânze şi scoarţe“.

Articolul „Înapoi spre simplitate“ de Lotar Rădăceanu din „Adevărul“, 23 septembrie 1925, prezintă „Reflecţii asupra stilului naţional în arta decorativă“. Autorul susţine că „mai mult poate ca în orice alt domeniu de manifestre artistică românească, e nevoie de o revoluţie pe terenul artei decorative. Trebuie odată părăsită credinţa că un obiect împodobit cu pui de altiţă e un obiect de artă naţională şi că o casă cu stucatură, a la mănăstirea Horez, e clădită în stil românesc. Pentru a ajunge la stil e nevoie de suflet, şi a reînvia o artă veche înseamnă a se lepăda de istoricism, a o adapta sufletului nou, de a o adapta după cerinţele ideologice ale epocii. Şi tocmai astăzi, când, în toate domeniile artei, tendinţa spre simplitate e pe atât de evidentă pe cât de radicală, iar motivele radicale pierd, din această cauză, îndreptăţirea lor de elemente artistice independendente, acest adevăr primeşte o deosebită valabilitate. Dacă vrem să clădim, pe arta noastră veche şi ţărănească, o artă decorativă modernă, problema nu stă în motive, ci în compoziţia creatoare de noui realizări. Se cere simplificare“.

„Balade, colinde şi bocete din Maramureş„ culese de Pr.I Bârlea este un titlu din „Adevărul“, 17 octombrie 1925, de la rubrica „Buletinul cărţilor“ semnată de Const. Şăineanu. Aici se arată că „ aceste poezii populare, culese înainte de marele război, deşi aprobate încă de pe atunci pentru a fi tipărite de Academie, nâau putut vedea lumina zilei de cât de puţină vreme (...) Dintre durerile care au năpăstuit pe ţăran din fostele provincii asuprite, cea mai grea i-a fost «cătănia», serviciul militar ce-l datora stăpânilor săi şi care era nesfârşit şi din cale afară de greu. Ecoul acestei dureri răsună în toate poeziile sale.

«Când de-acasă am plecat

Fost-am pruncuţ tinerel.

Tinerel fără musteaţă,

Şâacum îs cu barbă groasă,

Nu mâar cunoaşte noşti de-acasă.»

Şi în vremea aceasta, bietele maici acasă:

«Fac de cină şi nu cină,

Fără tot plâng şi suspină,

Că fii-s în ţară străină.»“

Paznicul sufletului românesc

Un mod inedit prin care lumea satului îşi asumă arta cultă îl arată „Adevărul“ de pe 16 octombrie 1925, în articolul „Eminescu la graniţă“. Autorul Dem. Theodorescu deplânge faptul că nu sunt bani pentru un monument dedicat lui Mihai Eminescu deşi politicienii aveau „sume imense adunate pentru statuetele foştilor «şefi»“. „Eminescu trece deci dincolo de capacitatea de a omagia a contemporaneităţii oficial - culturale (...) Dar, uite că nişte simpli ţărani din Banat, din Sân-Nicolăul Mare au vrut să aşeze la graniţa ţării chipul unui paznic simbolic al sufletului românesc. Ei au înţeles ţăranii aceia, că nu există steag, că nu există gardă şi înfăţişare a sufletului naţional decât imaginea celui mai mare dintre cântăreţii naţiei... Eminescu spune mai mult la graniţa aceia decât o armată întreagă de jandarmi cu mitraliere şi tunuri. El mărturiseşte mai autentic şi mai convingător România!“