Iniţierea şi primii paşi ai construcţiei europene

La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman, marca un moment istoric, prezentând ideea creării unei comunităţi de interese paşnice. Astfel se ofereau premisele unei cooperări între vechi inamici şi se trecea peste resentimentele războiului şi poverile trecutului. Totodată, se declanşa un proces total nou în relaţiile internaţionale, de exercitare comună a suveranităţii.

Acesta era un răspuns la problemele de după al doilea război mondial, generate de tensiuni între unele state europene, dar şi la potenţialele probleme economice legate de efortul acestora de reconstrucţie.

Declaraţia Schuman

Guvernul Franţei şi cel al Germaniei au acceptat, la 9 mai 1950, propunerea formulată de Robert Schuman sub forma unei declaraţii publice. Aceasta era fundamental diferită de soluţiile anterioare de unificare a Europei, prin înglobarea ideii pragmatice al lui Jean Monnet (pe atunci responsabil, în guvernul francez, cu planificarea reconstrucţiei ţării), şi anume participarea celor două state, cu poziţii egale, în cadrul unei noi entităţii care să coordoneze, iniţial, industriile cărbunelui şi oţelului din cele două ţări, dar şi să pună bazele unei viitoare federaţii europene.

Declaraţia afirma o serie de principii:

- Europa nu se va construi dintr-odată sau conform unui plan unic. Va lua naştere din realizări practice care vor crea, mai întâi, o solidaritate reală;

- animozitatea de lungă durată dintre Franţa şi Germania trebuie eliminată; orice acţiune trebuie să privească, în primul rând, aceste două ţări, dar să fie deschise oricăror alte ţări europene care împărtăşesc aceleaşi scopuri;

- este necesară acţiunea imediată într-un domeniu limitat, dar decisiv: producţia franco-germană de cărbune şi oţel trebuie pusă imediat sub controlul unei înalte Autorităţi comune;

- fuziunea acestor interese economice va contribui la ridicarea nivelului de trai şi la constituirea unei comunităţi europene;

- deciziile înaltei Autorităţi vor fi obligatorii pentru ţările membre, înalta Autoritate va fi compusă din persoane independente, cu statut de egalitate, iar deciziile Autorităţii vor fi impuse părţilor.

Actul de naştere

În aprilie 1951, s-a semnat tratatul de constituire a primei comunităţi europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, ţările fondatoare fiind Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Italia.

Procesul de consolidare a cooperării europene s-a împlinit prin înfiinţarea Comunităţii Economice Europene şi a Euratom, în baza Tratatului de la Roma, din 1957.

O piaţă unică

Comunităţile Europene au demonstrat că procesul de cooperare în plan economic este posibil, iar statele membre sunt hotărâte să investească pentru realizarea acestuia. Ca urmare, integrarea economică s-a consolidat prin politici comune în agricultură, comerţ, chestiuni de interes regional, social, cercetare, educaţie şi cooperare cu lumea a treia.

Deşi slăbită de cele două şocuri petroliere din 1973 si 1979, Comunitatea Europeană a rezistat tendinţelor centrifuge şi şi-a consolidat coeziunea prin introducerea unui Sistem Monetar European, în 1979.

Piaţa comună a devenit un proiect în sine şi tratat ca atare începând cu anii â80, când statele europene au adoptat un program de acţiune, aşa numita „Cartă Albă“, care punea bazele unei pieţe unice europene (The Single Market). Pentru crearea cadrului acesteia, Comunitatea Europeană a adoptat, în 1985, Actul Unic European (intrat în vigoare în 1987), care a sporit eficienţa procesului de decizie la nivelul Consiliului European, introducând noţiunea de „majoritatea calificată“, în locul procedurii de „decizie prin unanimitate“ în ceea ce privea aspectele legate de piaţa unică.

Toate acestea au netezit treptat calea către uniunea economică şi monetară, proiect lansat în 1989 şi continuat cu uniunea monetară, care a devenit realitate la l ianuarie 1999, o dată cu adoptarea monedei unice Euro de către 11 state membre ale Uniunii.

Extinderea participării la proiectul european

Numărul ţărilor membre a crescut în mai multe etape. În 1973, celor şase membri fondatori li s-au alăturat Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, în 1981 Grecia, iar Spania şi Portugalia în 1986. În 1995 numărul membrilor a ajuns la 15, prin includerea Austriei, Finlandei şi Suediei.

Cei trei piloni

Activitatea Uniunii Europene este, de obicei, sugestiv ilustrată prin „cei trei piloni“.

Primul pilon se referă la cooperarea economică a statelor membre, bazându-se pe cele „patru libertăţi“ (libera circulaţie a persoanelor, a capitalului, a serviciilor şi a bunurilor) şi integrând activităţi din agricultură, mediu, concurenţă, comerţ, fiscalitate şi uniune monetară. În aceste domenii, instituţiile comunitare au putere legislativă pentru că statele membre le-au delegat anumite competenţe, care reprezintă, în multe cazuri, însemne ale suveranităţii naţionale. În domenii circumscrise primului pilon, instrucţiunile Uniunii Europene operează independent în statele membre, iar cooperarea se face la nivel supra-naţional, ceea ce face Uniunea Europeană să fie diferită de celelalte organisme internaţionale.

Al doilea pilon se referă la cooperarea în domeniul politicii externe şi de securitate. Uniunea Europeană, putere economică de anvergură globală, începe să se afirme în marea diplomaţie internaţională, ceea ce o obligă la abordarea unei „voci unice“.

Al treilea pilon constă în cooperarea instituţiilor naţionale din zona justiţiei şi a afacerilor interne. La nivelul pilonului al treilea, Consiliul European poate lua, deocamdată, numai decizii cadru cu privire la armonizarea legislativă. Datorită intensificării procesului de circulaţie liberă a persoanelor pe teritoriul Uniunii şi a afirmării, din ce în ce mai pregnante, a idealului „cetăţeniei europene“, cooperarea în acest domeniu va deveni însă deosebit de importantă.

▲ Românii şi europenismul

Încă de la afirmarea politica, în secolul al XIV-lea, Principatele române sunt scena unor confruntări puternice politice şi confesionale. Ele vor sprijini vechile patriarhii - Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Constantinopol - caută sprijin la Roma, creştinismul creând certitudinea apartenenţei la o comunitate universală, ca formă superioară de civilizaţie. Constituite în adevărate bastioane ale creştinătăţii, Principatele române vor fi cuprinse în planurile de cruciade, iar principii români sunt consideraţi de puterile europene „atleţi ai lui Hristos“ (Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul). Sub semnul crucii, elitele politice ale neamului şi-au asumat, în mai multe rânduri, misiuni creştine în numele Europei.

În „Respublica letteraria“ umaniştii români (Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir) sunt atraşi de problemele politice şi implicaţi în derularea „afacerilor europene“. Aceştia se orientează spre direcţia în care are loc „translatio studiorum“.

Grigore Râmniceanu face prima referire la ideea de Europa, în prefaţa la „Triodul“ din 1708 (aici prelucrează articolul cavalerului de Jaucourt, din Enciclopedia lui Diderot).

Societatea româneasca a sec. XIX face un nou pas spre Europa. În timp ce Titu Maiorescu condamna tentaţia de a imita modelul politic european, Pompiliu Eliade considera modernizarea rapidă a societăţii româneşti, înlocuirea vechiului regim, ca singura salvare din ceea ce el numeşte „ignoranţă şi iresponsabilitate“.

N. lorga considera necesară păstrarea şi promovarea tradiţiei în cadrele ideologiei naţionaliste, luând ca exemplu America. C. Radulescu-Motru susţine „adeziunea la ideile contemporane de pe continent“, dar şi reconstituirea tradiţiei.

Valul paşoptist

În esenţă, dezbaterile se axează pe analiza celor două modele: comunitar şi asociaţionist. Modelului comunitar tradiţional, specific, de altfel, acestei zone a Europei şi sprijinit de ideea că etnicul este baza vieţii spirituale, îi este opus modelul asociaţionist construit pe ideea de libertate politică,

Românii trebuiau să se sincronizeze cu Occidentul, purtătorul stindardului progresului şi protectorul lor natural faţă de ameninţările anexioniste, îndeosebi după războaiele napoleoniene din 1799-1814 „Europa popoarelor“ ridicată împotriva „Europei dinastiilor“, este privită de poporul nostru ca o şansa unică de salvgardare a existenţei sale naţionale.

Proiectele napoleoniene şi traseele urmate de armatele otomane, au constituit surse de inspiraţie pentru ruşi şi rusofili, când au plănuit formarea unor state federative eterogene, cu scop ofensiv, ariergarzi ale imperialismului rus.

Promovarea şi dezvoltarea ideilor Revoluţiei Franceze, vor crea imaginea unui continent în care frontierele confesionale şi imperiale pot fi înlocuite cu frontierele spaţiilor naţionale. Artizanul acestei imagini este Giusepe Mazzini care, la 15 aprilie 1834, întemeiază organizaţia secretă „Tânăra Europă“ pentru a facilita exportul de revoluţie. Construită ca o mişcare paneuropeană, Revoluţia din 1848 a fost receptată în societatea românească drept ocazia de a înlătura jugul tiraniilor feudale şi absolutiste.

Mihai Eminescu: „Chestiunea română este o chestiune europeană“

Calea deschisă de revoluţia paneuropeană şi generaţia paşoptistă a facilitat evoluţia societăţii româneşti pe drumul progresului la sfârşitul secolul al XIX-lea. Sfârşitul primului război mondial marchează sfărâmarea imperiilor German şi Habsburgic, dinastiei Romanovilor şi oligarhiei ruse, expansiunea ideologiilor extremiste, comunismul, fascismul şi nazismul. Forma federativă de organizare a continentului rămâne însă ideea cea mai împărtăşită.

Alexandru Vaida-Voevod va combate, în această perioadă, intenţiile de înfiinţare a Confederaţiei Dunărene, cu centrul în Ungaria. Astfel, se va forma „prima federaţie inter-statală şi inter-naţională europeană“, Mica Înţelegere, o asociaţie federativă, constituită pe principiile lui Simion Bărnuţiu între Cehoslovacia, Regatul Român şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slavilor (iniţial se dorise şi cuprinderea Poloniei şi Greciei), care va funcţiona până în 1938. Confederaţii de tip zonal au fost proiectate şi de Moscova, „Uniunea Sovietică a Republicilor Socialiste din Balcani“. „Proiectele moscovite erau generate de ideea că România nu este întemeiată pe principiul naţional; ele urmăreau aşadar nu cooptarea României într-o federaţie, ci federalizarea ei în cadrul unei federaţii“.

Faţă de toate acestea, concluzia generală este că între noi şi popoarele continentului nu pot fi evidenţiate frontiere de civilizaţie şi obiceiuri, de mentalitate şi trăire. Mihail Eminescu spunea (iunie 1878) că „chestiunea română e o chestiune europeană şi dacă puterile europene ar sacrifica interesele României, ar nesocoti interesele lor proprii, acesta este rezultatul faptelor istorice“.