Înrâurirea rusească asupra Bisericii româneşti la începutul secolului al XIX-lea

Într-o ediţie anterioară a rubricii noastre ne-am oprit asupra trecutului bisericesc al Hotinului. Deşi numele indică mai degrabă o cetate de apărare a Moldovei, Hotinul a reprezentat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea un important reper al spiritualităţii ortodoxe. Cucerit pe rând de marile imperii care se luptau pentru dominaţia în estul Europei, Hotinul a constituit, am putea spune, piatra de temelie a stăpânirii ruseşti în Moldova pe cale spirituală. În 1787 începea un alt război, care le-a oferit ruşilor ocazia de a ocupa Moldova, în încercarea de a-şi asigura un traseu către inima Balcanilor. Însă stăpânirea militară nu putea fi întărită fără una spirituală, mai ales că, din 1774, Rusia fusese recunoscută de Turcia drept protector al creştinilor ortodocşi din Balcani. Aşa se face că, în 1788, ocupaţia rusească impunea pe tronul mitropolitan de la Iaşi un arhiereu rus, pe arhiepiscopul Ambrozie Serebrennikov al Poltavei, cu titlul de „ocârmuitor” al Bisericii din Moldova. De altfel, acesta a fost cel care l-a hirotonit pe arhimandritul Gavril Bănulescu-Bodoni ca episcop-vicar de Akkerman şi Bender (Cetatea Albă şi Tighina). Bodoni era un  transilvănean născut la Chişinău, care se formase la şcolile teologice de la  Kiev, Patmos, Smirna şi Mănăstirea Vatopedu. În timpul studiilor din mediile greceşti, Bodoni fusese călugărit la Constantinopol. Revenit la Iaşi, a fost profesor de limba greacă şi predicator la Catedrala mitropolitană. Era un teolog bine format, cu experienţă în slujirea Bisericii şi un bun cunoscător al realităţilor bisericeşti. În 1786 a fost propus ca episcop de Roman, dar refuzat de domnitorul Moldovei. Atunci Bodoni a plecat în spaţiul rusesc, ca profesor la Seminarul de la Poltava. Aşa se explică legătura cu cel care avea să-l hirotonească episcop pentru Cetatea Albă. El alesese sprijinul rusesc, aşa cum alţi preoţi şi boieri moldoveni procedau, la vremea aceea Moldova fiind răvăşită de interesele marilor puteri care se manifestau la nivelul nobilimii şi al clerului. Iar la Poltava ruşii l-au cinstit, numindu-l director al seminarului. De la hirotonirea pentru Cetatea Albă a mai fost un singur pas, pentru ca în 1792 Bodoni să fie numit de Sinodul Bisericii Ruse în calitate de mitropolit al Moldovei. Printr-un astfel de gest, Biserica Moldovei era ruptă de ascultarea spirituală faţă de Patriarhia Ecumenică şi adusă în atârnare canonică faţă de Sinodul rusesc. Dar încercările ruşilor de a impune o stăpânire asupra Moldovei nu au durat, deoarece aceştia păstrau numai Oceakovul, Rusia stabilindu-şi hotarul pe Nistru şi devenind astfel vecin al Principatelor Române. În schimb, Bodoni a fost trimis în stare de arest de către domnitorul Alexandru Moruzzi al Moldovei la Istanbul. Aici a fost scăpat de reprezentantul Rusiei la Înalta Poartă. Bodoni s-a întors la Poltava, de data aceasta fiind cinstit cu alegerea ca mitropolit al Poltavei, mai apoi al Kievului, pentru ca în 1801 ţarul Alexandru I să-l numească membru al Sinodului Bisericii Ruse. Devenise unul dintre făclierii ţarismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic. În 1803, Bodoni s-a pensionat, retrăgându-se la Odesa. Probabil aştepta alte vremuri care să-l readucă în Moldova lui dragă. Dar în 1806 Rusia reîncepea un alt război. Principatele Române au fost ocupate în intenţia clară a ţariştilor de a le ocupa definitiv. În acest context, Bodoni a revenit în Moldova, ca mitropolit la Iaşi, în locul lui Veniamin Costachi, care nu putea accepta stăpânirea rusească. Mai mult, în 1808, Bodoni a fost numit de Biserica Rusă „exarh al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei” (sudul Basarabiei de astăzi), practic situându-se deasupra tuturor ierarhilor din Principatele Române. De data aceasta, se producea un rapt spiritual, Bisericile din Principatele Române fiind rupte de legătura canonică, istorică şi legitimă faţă de Patriarhia Ecumenică pentru a atârna de Biserica Rusiei. Iar Bodoni s-a comportat ca un veritabil autocrator spiritual, inventariind toate bunurile mobile şi imobile bisericeşti, instituind pomenirea sa, a ierarhilor ruşi şi a familiei imperiale ţariste în slujbele bisericeşti; a introdus limba rusă ca disciplină în marile şcoli; a înfiinţat două consistorii care funcţionau în cele două capitale cu rolul de a pune în aplicare deciziile sale; a făcut vizitaţii canonice; a schimbat egumeni de mănăstiri şi a încercat impunerea modelului rusesc pentru administrarea aşezămintelor monastice, pe unele din acestea desfiinţându-le; a numit vicari eparhiali şi a impus clericilor biruri pe care aceştia nu le puteau suporta. Toate acestea au durat mai puţin de patru ani. În 1812, ruşii au fost nevoiţi să se retragă, obţinând totuşi teritoriul dintre Prut şi Nistru, organizat bisericeşte de acelaşi Gavril Bănulescu-Bodoni, sub ascultarea şi cu acordul Sinodului Bisericii Ruse.