Învăţământul monahal din anii 50 ai secolului trecut

Una dintre coordonatele programului anunţat la întronizare de către patriarhul Justinian era legată de reformarea monahismului şi adaptarea lui la noul cadrul politic din România. Proiectul a fost pus în aplicare de către patriarh inspirându-se mai ales din campania de alfabetizare iniţiată de regim în mijlocul celor care nu avuseseră acces la instrucţie, dar care reprezentau o importantă masă de manevră politică. Cetăţenii săraci care acum aveau acces prin lectură la presa comunistă erau mai uşor de îndoctrinaţi faţă de cei care reprezentau rămăşiţele vechiului regim. Iar în acest val de alfabetizare erau atraşi numeorşi vieţuitori ai mănăstirilor. Această situaţie a constituit un argument în plus pentru întâistătătorul român de a începe procesul de instrucţie în cadrul mănăstirilor. Apoi, pentru a justifica funcţionarea monahismului, dar şi pentru ridica economic mănăstirile, atunci patriarhul a trecut la calificarea monahilor într-o meserie care să le fie atât accesibilă în a o profesa, cât şi pentru a avea capacitatea de a produce în folosul obştei. Iar astfel de şcoli aveau corespondent în mediul laic, acolo unde, din necesităţi economice, statul înfiinţase acele şcoli de meserii de doi ani, echivalente unor şcoli medii, mai ales pentru cei care se aflau în câmpul muncii. Pentru înfiinţarea acestor două nivele de pregătire intelectuală patriarhul Justinian avea ca argument condiţiile de intrare în monahism prevăzute în noul regulament monahal. Astfel, la sfârşitul anului 1950 s-a purces la înfiinţarea cursurilor pentru ciclurile elementare şi a şcolilor monahale cu caracter practic, pentru toţi monahii din Patriarhia Română, care nu aveau clasele primare şi gimnaziale şi care trebuiau să practice o meserie. Programele analitice pentru cele două stagii de învăţământ au fost alcătuite şi prezentate Sf. Sinod de către ierodiaconul Bartolomeu Anania, apoi aprobate la 5 octombrie 1950. Chiar dacă regulamentul privind funcţionarea şcolilor monahale a fost aprobat de Ministerul Cultelor abia în 1953, în urma intervenţiei patriarhului Justinian la Ministerul Învăţământului Public, începând cu anul 1951, „în mănăstiri a început un adevărat proces de pregătire”. Astfel, au fost organizate cursuri particulare în 57 de mănăstiri, pentru ciclul I fiind înscrişi 97 de elevi, iar în ciclul II 632 de elevi. În fapt, acestea erau cursuri de: alfabetizare, de completare a cunoştinţelor generale după modelul programei analitice aplicată în învăţământul de stat, obligatorii pentru toţi monahii şi monahiile cu vârsta de până la 40 de ani. Însă, au fost şi excepţii de la regula vârstei, un exemplu fiind cel al părintelui Paisie Olaru, care avea 54 ani şi numai 2 clase primare. La finalul claselor, candidaţii se prezentau în faţa unor comisii de stat pentru susţinerea examenelor de absolvire. Pentru anul şcolar 1950-1951, la nivelul Arhiepiscopiei Bucureştilor, 17 elevi şi 121 eleve au urmat cele două cicluri în mănăstiri, după următoarea situaţie: Cernica cu 12 elevi; Balaciu cu 5 elevi; Pasărea cu 30 eleve; Ţigăneşti cu 29 eleve; Ciorogârla cu 15 eleve; Suzana cu 19 eleve şi Viforâta cu 6 eleve, toţi aceştia promovând clasele elementare. După 1951, activitatea acestor cursuri elementare particulare din mănăstiri au luat amploare, mai ales că la începutul anului şcolar, printr-un ordin al Arhiepiscopiei Bucureştilor erau înscrişi, obligatoriu, tot personalul monahal născut după anul 1912 şi care nu avea cele 7 clase elementare. (Va urma)