Învăţământul monahal în anii 50 ai secolului trecut (II)

După absolvirea ciclului primar de învăţământ, monahii urmau studiile de profesionalizare în aşa-numitele şcoli monahale de 3 ani. Şcolile monahale trebuia frecventate de toţi fraţii, rasoforii şi rasofoarele cu vârsta de până la 40 de ani (art. 11 din Regulamentul vieţii monahale). Potrivit noilor legiuiri bisericeşti, numai absolvenţii celor două cicluri elementare şi ai unei şcoli monahale cu o calificare într-o meserie puteau fi tunşi în monahism, excepţie făcând cei cu studiile seminariale sau universitare. Anul şcolar începea la 1 septembrie şi se termina la 29 iunie, iar cursurile se ţineau în fiecare seară între orele 19:00 şi 20:30, în afara duminicilor, sărbătorilor bisericeşti şi legale şi în prima săptămână din Postul Mare (art. 15 şi 17). La sfârşitul celor 3 ani de studiu, absolvenţii trebuiau să susţină mai multe examene în faţa unei comisii formate de chiriarh, care ulterior le elibera o diplomă.

Şcolile monahale erau parte integrantă în disciplina mănăstirească, iar ca obiecte de studiu aveau o parte teoretică, cu disciplinele: studiul biblic, istoria bisericească universală şi românească, învăţătura de credinţă ortodoxă, viaţa monahală, muzica bisericească psaltică şi noţiuni de tipic şi liturgică teoretică, administraţia mănăstirească şi cooperatistă. Partea practică avea ca discipline: pictură, sculptură-tâmplărie, fierărie, cizmărie, croitorie, împletituri şi ceramică pentru călugări şi broderie artistică, ceramică, pictură, cusături, tricotaje, covoare, jucării, păpuşi şi croitorie pentru călugăriţe. Cu această pregătire profesională, vieţuitorii puteau urma cursurile seminariilor monahale prin examen de admitere sau prin selecţionarea „celor mai buni“ de către centrele eparhiale. Însă prevederile aprobate de Sfântul Sinod nu au fost respectate întotdeauna în şcolile care funcţionau, deoarece mulţi vieţuitori urmau simultan cursurile ciclului II şi pe cele ale şcolii monahale de profesionalizare. De asemenea, nu toate centrele eparhiale au contribuit pe măsura necesităţilor la organizarea şi funcţionarea acestor şcoli, fie erau stareţi/stareţe care nu se preocupau de funcţionarea normală, fie nu trimiteau vieţuitorii să urmeze cursurile.

Una dintre cele mai organizate şcoli monahale a fost la Mănăstirea Cetăţuia. Aflată în apropierea Centrului Mitropolitan de la Iaşi, şcoala de la Cetăţuia se bucura de cadre didactice cu prestanţă, precum: Ioanichie Grădinaru - catehism şi istoria bisericească; Ghimnazie Boghean - studiul biblic şi îndrumări în viaţa monahală; Mina Huţu - muzica bisericească; Vartolomeu Dolhan - istoria României şi limba română; Varlaam Ciorchină - limba rusă; Evghenie Pojoga - ştiinţe naturale şi Partenie Radu - matematici. În 1951, aici erau înscrişi 22 de elevi, din care numai 12 urmaseră cursurile cu regularitate.

Potrivit art. 1 din Regulament, şcolile monahale funcţionau în unele aşezăminte monahale mai mari, desemnate de chiriarh (art. 9), cărora le erau arondate mănăstiri mai mici, fiind conduse de stareţi/stareţe (art. 10), precum: Slatina, cu Rarău şi Cămârzani, având ca director pe părintele Cleopa Ilie, iar ca profesori pe Antonie Plămădeală şi Serapion Blaga; Râşca, având ca director pe maica Nimfodora Baltag şi profesor pe Mihai Cârlănescu sau Putna, cu Dragomirna, „Sf. Ioan cel Nou“, Corlăţeni, Coşna, Piatra Tăieturii, având ca director pe stareţul Antonie Ruja, iar ca profesori pe Justinian Creţu şi Veniamin Grigoraş. (va urma)