Învăţământul monahal în anii '50 ai secolului trecut (V)

Seminarul Monahal Superior de la Neamţ a fost deschis la 7 februarie 1949 în prezenţa Patriarhului Justinian Marina. Seminarul era condus de ierarhul Partenie Ciopron, fost Episcop al Armatei, iar corpul profesoral, format din ierarhi şi teologi, precum foştii arhierei-vicari Athanasie Dincă, Eugen Laiu şi Pavel Şerpe şi profesorii Gheorghe Moisescu şi Iustin Moisescu. Câteva luni mai târziu, director al seminarului era Emilian Antal, deoarece Partenie Ciopron fusese chemat la Bucureşti ca vicar patriarhal. În 1951 i-a urmat arhiereul Pavel Şerpe, iar din 1953 a fost diaconul Ioan Ivan. În 1949, la seminarul din Neamţ erau 7 profesori titulari, 9 suplinitori, 52 de elevi în clasa I, 66 în clasa a II-a şi 16 în clasa a III-a. În 1952, la acest seminar erau înscrişi 108 monahi şi fraţi, pentru ca în anul şcolar 1955-1956 să frecventeze 173 de elevi. Primele greutăţi întâmpinate de conducerea seminarului au fost cele de ordin material, pentru amenajarea spaţiilor corespunzătoare, dar şi programele analitice alcătuite într-o primă formă de comisia condusă de cei doi vicari patriarhali (Benedict Ghiuş şi Partenie Ciopron), urmând ca profesorii să alcătuiască manuale speciale acestor instituţii de învăţământ. Deoarece seminarul de la Neamţ era destinat tuturor monahilor din Patriarhia Română, atunci Patriarhul Justinian a solicitat centrelor eparhiale sprijin financiar anual, pentru a putea pune pe picioare instituţia de învăţământ cu toate cele necesare, iar elevii să fie întreţinuţi de mănăstirile de metanie. În octombrie 1951, seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ a dat prima serie de absolvenţi, în număr de 15, printre aceştia fiind viitori ierarhi Nestor Vornicescu şi Pimen Zainea. Examenele de diplomă au fost susţinute la Bucureşti în faţa unei comisii formate din arhiereul Pavel Şerpe şi arhimandriţii Benedict Ghiuş şi Nicodim Sachelarie, în frunte cu preotul profesor Dumitru Stăniloae. De altfel, cu prilejul felicitării celor 15 absolvenţi la Patriarhia Română, profesorul Dumitru Stăniloae aducea în atenţia întâistătătorului român câteva propuneri: 1. o mai bună activitate omiletică şi catehetică prin practici constante în biserica mănăstirii; 2. o mai atentă şi profundă lectură a Sfintei Scripturi, care să ajute la exegeză şi 3. o lectură asiduă din literatura patristică în scopul combaterii neologismelor de provenienţă politică datorate propagandei comuniste.

Seminarul monahal de la Neamţ nu a avut o evoluţie atât de uşoară pe parcursul anilor 50. În 1952, Seminarul monahal de la Neamţ era luat de sub jurisdicţia Patriarhiei Române şi comasat cu şcoala de cântăreţi rezultată în urma contopirii celor de la Iaşi şi Suceava. Cum Mitropolia Moldovei rămăsese fără o instituţie de profil, atunci Seminarul Monahal Superior de la Neamţ era constituit din şcoala de cântăreţi şi vechiul seminar, ca secţie aparte. Însă, secţia monahală tindea să-şi păstreze o autonomie, după cum arhimandritul Nicodim Sachelarie, îndrumătorul acestei structuri, solicita un internat aparte, un buget constituit din contribuţiile eparhiilor care îşi trimiteau monahii la studii şi logistica vechiului seminar monahal. Seminarul de la Neamţ putea fi frecventat de orice monah sau rasofor din Patriarhia Română selecţionat, în vârstă de 20 de ani, ulterior modificându-se cu vârsta de 21 de ani, şi care avea cel puţin 2 ani de vieţuire monahală. La 7 iunie 1954, prin decizie a Sfântului Sinod, seminarul era restructurat în două cicluri, cu câte 2 ani de studii. Corpul profesoral era compus din arhim. Benedict Ghiuş la istoria Vechiului şi Noului Testament, studiul Bibliei şi dogmele credinţei; arhim. Ghenadie Niţoiu la istoria Bisericii, geografie, limba română; protos. Victor Ojog la muzică bisericească; protos. Justinian Dalea la limba rusă, limba franceză şi lecturi; arhid. Ioan Ivan, care era şi directorul şcolii, la administraţie şi legiuiri bisericeşti, filozofie, pedagogie, omiletică şi catehetică; pr. Dumitru Şerban, spiritualul seminarului, la tipic şi practică religioasă. (Va urma)