Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Iran - istorie, cultură și identitate milenară

Iran - istorie, cultură și identitate milenară

Galerie foto (12) Galerie foto (12) Historica
Un articol de: Pr. Asist. Dr. Valentin Ilie - 23 Feb, 2020

Când, în 1935, Persia adopta oficial numele de Iran, această schimbare onomastică la nivelul relațiilor cu cancelariile internaționale era de fapt o recunoaștere generală a etnonimului arya („nobili”), cu care locuitorii podișului iranian (Aryanam) se autodesemnau de două milenii și jumătate. Creatori ai unor imperii fascinante și influente (ahemenid, sasanid) și adepți ai unei religii, precum zoroastrismul, ce dezvolta o concepție istorică lineară, conform căreia lumea are un început și un sfârșit - contrastând cu viziunea popoarelor din jur -, iranienii au dezvoltat o civilizație în care dreptatea și responsabilitatea erau invocate drept principii fundamentale.

Vastele teritorii ale Imperiului Persan erau administrate prin crearea unor sisteme fiscale și de comunicare eficiente și unice până atunci în istorie. Un exemplu este faimoasa Cale Regală, realizată de Darius I (522-486 î.Hr.), care făcea legătura între Susa (vestul Iranului) și Sardis (coasta vestică a Asiei Mici), pe o distanță de 2.700 km, în condiții obișnuite străbătută în 90 de zile. „Nimic nu se mișcă în lume mai repede decât curierii persani”, afirma însă Herodot, „nici zăpada, ploaia sau bezna nopții nu-i încetinesc de la rapida împlinire a sarcinilor primite”, ei reușind să facă acest traseu în doar nouă zile!

Cucerirea Imperiului Persan de către Alexandru cel Mare (331 î.Hr.) a fost urmată de recristalizarea statală iraniană, cinci secole mai târziu, sub forma Imperiului Sasanid (224. d.Hr.).

Ce n-au reușit armele, a izbutit poezia

Rival egal al Imperiului Bizantin, cu care a avut o relație atât de confruntare, cât și de respect reciproc aproape cinci secole, acesta a rezistat până în 670, când Persia a fost cucerită de oștile islamului. Arabizarea agresivă a Iranului a putut fi oprită nu prin rezistența armelor, ci a poeziei. Poetul Ferdousi (decedat în 1020), prin celebra sa lucrare Shah-Name (Epistola Șahilor), avea să redeștepte conștiința iraniană, nu doar prin reamintirea vremurilor glorioase din trecut, ci mai ales prin utilizarea unei limbi persane pure și fluente, evitând utilizarea cuvintelor arabe. Prin conservarea limbii, identitatea națională a fost salvată, iar tradiția memorării și recitării poemelor sale, păstrată până astăzi, a contribuit la salvarea unei mari culturi și civilizații a umanității. Ulterior, arta poetică a fost îmbogățită de alți titani ai literaturii universale, precum Saadi (mort în 1291) și Hafez (decedat în 1389), ambii din Shiraz, și consacrată, indiferent de epocile istorice, drept o comoară sacră a sufletului persan. De altfel, Imperiul arabo-musulman, al cărui centru califal fusese stabilit definitiv la Bagdad (Irak) sub dinastia Abbasizilor (750-1258), a fost persianizat timpuriu atât administrativ, cât și sub aspectul mentalității, culturii și moravurilor, utilizarea limbii oficiale arabe și originea califilor fiind unele dintre puținele aspecte care i-au păstrat profilul inițial. Totuși, abia în 1500, dinastia Safavizilor restaurează statalitatea iraniană, stabilind islamul șiit drept religie oficială, profesată de majoritatea populației, fapt menționat, ulterior, și în prima Constituție iraniană (1907). Aprofundate juridic și teologic, liniile doctrinare ale șiismului au fost împletite cu etosul civilizațional iranian, realizând o interpretare cvasiparticulară a islamului. Rolul primordial acordat intelectului și rațiunii, progresul interpretativ, respingerea predestinației, valoarea cardinală acordată dreptății în interrelaționarea umană, dar mai ales conștiința unei continue prezențe și călăuziri de către un ghid divin au adăugat o dimensiune harismatică unui popor ce avea deja o experiență istorică mult încercată.

Iranul, Rusia și Occidentul

Relațiile constante cu Occidentul au început în timpul dinastiei safavide, când instructorii militari englezi antrenau armatele șa­hilor. Influența agresivă a Rusiei și Angliei asupra suveranilor a dus la o trezire a conștiinței na­ționale, condusă de învățații religioși și negustorii din bazar. Celebra „revoltă a tutunului” (1891), apoi lupta impunerii unei Constituții (1907) au afirmat public opoziția liderilor religioși față de devalizarea economiei națio­nale de către puterile străine. Lovitura de stat din 1952, realizată cu sprijinul recunoscut public de Occident, a fost percepută ca o umilință, dincolo de pagubele economice, astfel că revoluția islamică din 1979 a întrunit adeziunea tuturor iranienilor, care își reafirmau multimilenara demnitate națională. Conducerea religioasă a devenit o garanție a rezistenței în fața asaltului politico-financiar și cultural occidental. Ghidajul unui mare ayatollah (lit. semnul lui Dumnezeu), al cărui titlu onorific este „lider suprem”, nu este însă de natură executivă, ci constă în supravegherea conformării legis­lației cu regulile islamice, Iranul fiind o republică prezidențială. La nivelul vieții publice cotidiene, pre­zența ulemalelor (învățătorii reli­gioși) este mai degrabă discretă, locul lor fiind în moschei sau în Qom, cel mai important centru de învățământ religios din țară.

Obiceiuri și comportament oriental

Moștenirea istorică, culturală și religioasă este prezentă oriunde în Iran. Monumentele arhitectonice, conservate în siturile originale, sau combinațiile ceramice multicolore ce împodobesc celebrele moschei sunt reproduse pe clădirile instituțiilor publice și chiar pe cele ale locuințelor particulare. La nivelul întregii societăți, există un cod comportamental al respectului reciproc aproape ritualizat (taarouf), specific iranian, care cultivă eticheta și bunele maniere, atât prin exaltarea atenției și considerației față de interlocutor, cât și printr-o apreciere amplificată a eventualelor favoruri. Pietatea este, de asemenea, o componentă definitorie a religiozității, vizibilă în devoțiunea față de necropolele sacre, precum cele din Mashad și Qom, în teatrul religios comemorativ (tazieh) sau în complexa artă caligrafică și decorativă care îmbină într-o manieră simbolică culori și motive vegetale și geometrice. Reprezentările de animale de pe pereții moscheei-monument istoric Shah Abbas din Isfahan, clopotele care sună dimineața și seara din minaretele mausoleului Imamului Reza din Mashhad sau chipurile de îngeri din porticurile sale - al treilea complex religios din lumea musulmană, ce pri­mește peste 27 de milioane de pelerini anual - sunt elemente ce oferă unicitate acestor monumente islamice și stupefiază vizitatorii occidentali care fixează cultura islamică în clișee reducționiste.

Prezența minorităților religioase, deși redusă, este notabilă. Comunitățile creștine, asiriană și armeană, au o vechime milenară aici, la fel cea mandeană sau iudaică. Apoi, zoroastrienii, nume­roși în orașul Yazd, adepții religiei ancestrale iraniene. O atitudine reținută există însă față de denominațiunile neoprotestante, nerecunoscute oficial, care practică un prozelitism provocator cu nuanțe politice.

Cuvântul „paradis” e de origine persană

La nivelul relațiilor interumane, ospitalitatea caldă față de vizitatori urmărește, finalmente, amintirea unui bun nume al oamenilor și al locurilor. Această atitudine este des întâlnită în atmosfera vechilor bazaruri din orașele din provincie, în ceainării și hammam-uri, unde stilul clasic de viață orientală este încă respectat, la fel ca ierarhia intelectuală, socială sau a vârstei. Locuințele tradiționale, în special vechile case ale familiilor negus­torești, cu coridoare labirintice, unde lumina pătrunde prin geamurile colorate sau cu bazinele din curțile lor interioare în care înoată pești exotici, oferă senzația unei rupturi de timpul prezent. La fel, faimoasele grădini persane, străbătute de complexe rețele de apă, ce înconjoară palatele vizirilor și șahilor de odinioară, îl situează pe privitor într-un veritabil spațiu al paradisului, un termen provenit din limba persană de unde s-a răspândit în toate limbile și culturile.

Permanent aceste muzee sunt vizitate de școlari însoțiți de profesori sau de tineri, încântați să ofere explicații despre trecutul locurilor sau personalitățile istorice de aici. La fel, în zilele dedicate Anului nou iranian (Nouruz) - fixat cu ocazia echinocțiului de primăvară, iranienii păstrând calendarul solar și după convertirea lor la islam -, modul preferat de petrecere a timpului de către familii constă în deplasarea pe mari distanțe pentru vizitarea monumentelor religioase sau culturale, într-un veritabil pelerinaj. Un periplu realizat uneori cu sacrificii materiale, dar tenace menținut și cultivat, care inspiră pe mai departe noilor generații o conștiință identitară lucidă ce păstrează intactă legătura dintre trecut, prezent și viitor.