Mai-iunie 1947: patriarhul Alexei al Moscovei în România

„Clerul a fost impresionat de atitudinea patriarhului Alexei, care a slujit majestuos; este prezent şi trăieşte clipa rugăciunii, cucernic şi adânc cunoscător al tipicului şi al regulilor arhiereşti, pe care le-a rostit pe de rost; foarte atent la orice gest sau mişcare. Veştmintele - unele în întregime numai din aur - au impresionat de asemenea prin splendoarea şi valoarea lor artistică. Patriarhul Alexei apare ca un «Prince de LâÉglise». A impresionat de asemenea de cucernicia celor doi mitropoliţi ruşi, coliturghisitori, smeriţi în slujbă şi atenţi, spre a răspunde oricărui gest al chiriarhului“.

După cuvântarea patriarhului Nicodim, „a vorbit patriarhul Alexei, care şi-a exprimat bucuria de a fi în România, sfârşind cu invitaţia ca în toamnă întâistătătorul român să meargă la Moscova, pentru ca, împreună cu şefii celorlalte Biserici Ortodoxe, să rezolve problemele bisericeşti ecumenice. Patriarhul Nicodim ridică mâna repede şi, arătând cu degetul spre Alexei, zise în limba română: «Daâ de ce la Moscova?» Patriarhul Alexei va fi înţeles, cu toate că nu i s-au tradus aceste cuvinte“. Acestea erau o parte din impresiile şi aspectele notate de un martor al vizitei patriarhului Alexei în România.

Biserica Ortodoxă Română nu era dispusă să se alinieze politicii moscovite

Martorul acestor evenimente pare a fi fost copleşit de prestanţa slujitorilor ruşi în frunte cu întâistătătorul moscovit, care în perioada 28 mai-11 iunie 1947 făceau o vizită frăţească în România, ca răspuns al călătoriei patriarhului Nicodim din 1946. Suita patriarhului rus a poposit la Iaşi, Bucureşti: Patriarhia Română, Consiliul de Miniştri, Ateneul Român, Palatul brâncovenesc de la Mogoşoaia; Curtea de Argeş, Sibiu, Deva şi Băcia, locul natal al lui Petru Groza; Timişoara, Mănăstirea Neamţ, Suceava; Mănăstirea Suceviţa şi, din nou, la Iaşi. Era o curiozitate evidentă din partea celor care asistau la acest eveniment mai puţin obişnuit pentru poporul român. Prezenţa acestor ierarhi, care până deunăzi erau prigoniţi şi deţinuţi în gulagul sovietic, era puţin exotică pentru românii care peste două decenii auziseră cele mai mari grozăvii ale ateismului militant. Iar această curiozitate ajunsă până la cucerirea credincioşilor români era tocmai primul obiectiv moscovit al acestui demers în relaţiile dintre cele două autocefalii. Puterea sovietică încerca să convingă că Biserica Rusă continua să fiinţeze şi chiar să sudeze relaţii cu celelalte Biserici Ortodoxe. Acest aspect era doar un element dintr-o politică abil construită de Moscova de aliniere a întregii Ortodoxii la un front anticatolic.

Însă, Biserica Ortodoxă Română, în frunte cu patriarhul Nicodim, nu era dispusă să se alinieze politicii moscovite. După cum am văzut, chiar în public, întâistătătorul român a obiectat la dorinţa exprimată de patriarhul Alexei pentru participarea la conferinţa panortodoxă de la Moscova. Deşi era ataşat de cultura rusă, patriarhul Nicodim nu accepta atât de uşor să se angreneze în politica promovată de Biserica Rusiei.

În acelaşi timp, pentru regimul comunist de la Bucureşti era un bun prilej de a demonstra bunele sale intenţii faţă de Biserică, aşa cum la „fratele mai mare de la Răsărit“ această instituţie era „pe deplin respectată“. Totuşi, acest eveniment din istoria relaţiilor celor două autocefalii ortodoxe a implicat un întreg capitol de probleme, privitoare la cele două părţi, cât şi la nivelul întregii Ortodoxii.

În epocă vizita a fost percepută ca una de presiune la adresa reprezentanţilor ortodocşi români. Pentru românii de atunci era evident faptul că semnificaţia acestei vizite nu poate fi decât aceea de integrare a Bisericii Ortodoxe Române într-un tipar al relaţiilor interotodoxe şi ecumenice de inspiraţie moscovită. Ba, mai mult, în mediul bisericesc, erau preoţi care afirmau că „Patriarhul Alexei a venit în România să-şi viziteze eparhia“. Era, evident, o afirmaţie prea dură în privinţa viitorului Ortodoxiei româneşti. Dar, în mediul bisericesc românesc, încă din 1946, se lansase zvonul conform căreia Biserica românească urma să-şi piardă autocefalia şi rangul de patriarhat, pentru a fi integrată Bisericii Ruse, aşa cum URSS-ul înghiţise atâtea teritorii sub forma republicilor unionale. Nu ştim dacă exista un astfel de plan, dar acest zvon a circulat cu insistenţă, producând teamă la nivelul preoţimii româneşti.

În 1945 Patriarhia Moscovei cerea BOR să revină la calendarul pe stil vechi

Biserica Ortodoxă Română era văzută ca una care participase alături de Ion Antonescu la războiul „fascist“, mai ales prin campania din Transnistria. Deci, fusese alături duşmanul german. Dar, Patriarhia Moscovei avea nevoie de solidaritatea Patriarhiei Române în politica pe care o promova. Iar patriarhul Nicodim ştia acest lucru. Desigur, că pierderea celor două calităţi, autocefalia şi patriarhatul, nu se putea face decât cu acordul Patriarhiei de Constantinopol, cea care le recunoscuse. Nu întâmplător, în 1945, atunci când Patriarhia Moscovei cerea BOR să revină la calendarul pe stil vechi, patriarhul Nicodim consulta Patriarhia Ecumenică.

De aceea, pe parcursul acestor relaţii, patriarhul Nicodim a încercat să-şi legitimeze deciziile prin sugestiile primite de la Patriarhia Ecumenică. Această pendulare a patriarhului Nicodim a impus Moscovei o poziţie pe care trebuia să o respecte.

Tot în contextul acestei vizite, chiar unii episcopi ortodocşi români considerau că adoptarea unei atitudini cât mai reverenţioase faţă de patriarhul Moscovei îi vor avantaja în disputarea scaunului patriarhal care urma să se vacanteze. Însuşi, patriarhul Nicodim dorea prezenţa permanentă a episcopului argeşean Iosif Gafton în preajma întâistătătorului rus; Petru Groza încerca să evidenţieze tot mai mult componenta ardeleană din Biserica Ortodoxă Română, prin vizitele de la Sibiu, Cluj, Deva şi Timişoara, şi îl ţinea aproape pe episcopul Nicolae Popovici al Oradei; pe când Emil Bodnăraş, la origine bucovinean, încerca să-l remarce pe locţiitorul scaunului de la Suceava, arhiereul Emilian Antal. Această atitudine s-a arătat a fi eronată. Singurul, care poate nu a încercat să fie văzut atât de insistent în timpul vizitei patriarhului moscovit, a fost arhiereul Justinian Vasluianul, vicarul Mitropoliei Moldovei, după unele surse, se pare, la sugestia lui Gheorghiu-Dej. A fost cel mai puţin prezent în cadrul acestei vizitei şi, totuşi, în anul următor, Justinian Marina ajungea cel de-al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Dialog pe picior de egalitate între cele două autocefalii ortodoxe

Vizita patriarhului Alexei în România a fost propagată în epocă ca una care „a cimentat legăturile duhovniceşti între cele două Biserici surori şi a întărit prietenia între poporul rus şi poporul român“. Această afirmaţie indica un dialog pe picior de egalitate între cele două autocefalii ortodoxe, dar, în acelaşi timp, enunţa un comportament confesional într-un tipar eminamente laic. În fapt, arăta celor care trebuiau să înţeleagă că viitorul confesional din România urma să se integreze într-un plan politic laic pe care Moscova dorea să-l impună la nivelul întregii Ortodoxii şi îndreptat împotriva Occidentului. Din partea Bisericii Ortodoxe Române un rol aparte în aceste relaţii l-a avut patriarhul Justinian Marina. Acesta, ca şi predecesorul său, a înţeles că are datoria să nu se lase ancorat în acest complicat proiect politic moscovit.