Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Mănăstirea Hlincea de lângă Iaşi în perioada interbelică

Mănăstirea Hlincea de lângă Iaşi în perioada interbelică

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 27 Ian, 2012

La poalele dealului Cetăţuia de lângă Iaşi, pe malul râului Nicolina, se află Mănăstirea Hlincea, ale cărei origini datează încă din secolul al XVI-lea. Aşezământul a fost ridicat de Domniţa Maria, fiica domnitorului Petru Şchiopul (1574-1579 şi 1582-1591), şi de către soţul său, vistiernicul grec Zottu Tzigara din Ianina, cu hramul "Sf. Mare Mucenic Gheorghe". La 1574 a fost închinată Mănăstirii Dionisiou de la Muntele Athos, însă pentru că monahii greci nu s-au îngrijit, aşezământul de la Hlincea chiar risipindu-se, după 1616, domniţa Maria l-a trecut sub închinarea ctitoriei tatălui ei, Mănăstirea Galata. Şi de această dată Mănăstirea Hlincea s-a ruinat, fiind refăcută de către domnitorul Vasile Lupu, care a extins-o prin ridicarea unei turle deasupra pronaosului bisericii, a unor chilii, trapeză, pivniţă şi a unui zid de incintă cu turn de intrare. Fiul său, Ştefăniţă Lupu, a pictat biserica, cei doi declarându-se ctitori. În mai 1653, Mănăstirea Hlincea a fost jefuită şi călugării, torturaţi de către cazacii lui Timuş Hmelniţchi. Ulterior, după 1670, Hlincea a fost închinată Mănăstirii Cetăţuia de către ctitorul său, domnitorul Gheorghe Duca, închinată la rândul său Patriarhiei din Ierusalim. În timpul războaielor ruso-austro-turce din sec. al XVIII-lea, Mănăstirea Hlincea, ca şi Cetăţuia din apropiere, a fost spital militar, iar în vremea epidemiei de holeră din 1831 a îndeplinit rolul de lazaret. La 1854, mănăstirea se află într-o ruină totală, fiind deplânsă de episcopul Melchisedec Ştefănescu, care a găsit-o transformată în "ocol de vite". După secularizare, biserica a devenit parohială, iar după 1908, Comisiunea Monumentelor Istorice a efectuat o serie de lucrări de restaurare, în vederea reabilitării lăcaşului degradat. Abia după cutremurul din 1977, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, la vremea aceea mitropolit al Moldovei, a iniţiat un amplu program de consolidare şi restaurare.