Mănăstirea Lupşa în perioada interbelică

Pe drumul Apusenilor ce duce de la Abrud spre Câmpeni şi Turda se află una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale de pe Valea Arieşului, numită Mănăstirea Lupşa. De la începuturi, acest loc izolat a oferit călugărilor isihia de care aveau nevoie în traiul monahicesc şi care treptat s-a dezvoltat sub forma unui mic aşezământ de rugăciune neîncetată. Istoria a înregistrat legătura micului aşezământ de la Lupşa cu celebra Mănăstire Peri din Maramureş, dar şi cu lavre din Moldova care îi transmiteau cărţi de cult. Astfel, viaţa monahicească de la Lupşa s-a dezvoltat continuu, devenind un focar de spiritualitate care întreţinea o şcoală ce pregătea slujitori pentru lăcaşurile ortodoxe din ţinutul Apusenilor. În perioada medievală, mănăstirea care s-a întemeiat în jurul bisericii de lemn ridicată la 1429 de cneazul român Stanislav va fi fost una dintre cele mai importante din Transilvania, alături de cele de la Prislop, Vad, Feleac şi centrul spiritual de la Alba Iulia, evidenţiat mai ales în vremea lui Mihai Viteazul. Toate acestea reprezentau piloni ai identităţii confesionale româneşti, atât în faţa ofensivei catolicismului din perioada cruciadelor, cât şi în faţa mai noului prozelitism protestant. După 1700, atunci când stăpânirea austriacă îşi făcea tot mai simţită prezenţa şi catolicismul căpătase forma uniată a prozelitismului, Mănăstirea Lupşa, ca multe alte aşezăminte din Transilvania, a cunoscut numeroase greutăţi. Încercarea greco-catolicilor de a lua în stăpânire Mănăstirea Lupşa s-a lovit de opoziţia mişcărilor ortodoxe iniţiate de Visarion Sarai, mai apoi de Sofronie de la Cioara. De altfel, pe călugărul Procopie de la Mănăstirea Lupşa îl găsim angrenat în mişcarea lui Sofronie, în încercarea de a scăpa de presiunile uniţilor de a le ceda aşezământul. Generalul Bukow dispune ocuparea mănăstirii prin forţă armată, însă episcopul unit Petru Pavel Aron îi scrie acestuia la 17 iulie 1762 să nu distrugă aşezământul, ci numai să-l alunge pe călugărul "schismatic". Astfel, mănăstirea intră în posesia greco-catolicilor, situaţie care îi determină pe credincioşii ortodocşi din împrejurimi să ia odoarele. Ulterior, documentele îi consemnează ca trăitori în acest aşezământ pe doi călugări, în 1767 fiind egumenul Pahomie şi ieromonahul Silvestru. Două decenii mai târziu, sub impactul măsurilor legislative iosefine de desfiinţare a mănăstirilor din Imperiul austriac, Mănăstirea Lupşa practic este deposedată de proprietăţi. Vechiul aşezământ devine loc "pentru grija sufletelor şi învăţătura pruncilor", adică şcoală şi parohie pentru credincioşii din împrejurimi. Aşa a funcţionat inclusiv în perioada interbelică, ca biserică de parohie unită, până la 1948, când a revenit în sânul Bisericii-mamă.