Mănăstirea Maicii Domnului de la Tismana

Istoria religioasă a românilor, poate prea puţin cunoscută din perspectivă geopolitică după cum Ortodoxia se orienta mai ales în vremurile medievale, a consemnat în nenumărate izvoare contribuţia acelui călugăr Nicodim venit de la Muntele Athos cu experienţa râvnei isihaste în ţinuturile în care se plămădeau entităţile politice româneşti de la est şi sud de Carpaţi. Suntem la mijlocul secolului al XIV-lea, atunci când purtătorii Semilunei îşi îndreptau ochii tot mai insistenţi asupra Europei creştine. Primii loviţi în această ofensivă islamică erau bizantinii care cu reticenţă cereau ajutor latinilor, dar care, în acelaşi timp, cercetau acele ţinuturi de la nord de Dunăre, ce odinioară aparţinuseră de statul romeilor. Aşa se explică de ce bizantinii susţin mutarea mitropolitului de la Vicina în capitala noului stat ortodox de la sud de Carpaţi. Aceiaşi bizantini îl trimit pe călugărul Nicodim, probabil un urmaş al romanilor din Prilepul macedonean, pentru a transmite monahismul de respiraţie isihastă în această ţară românească, care trebuia să ţină piept catolicismului ce se propaga prin cruciadele târzii coordonate de Ungaria catolică. Nicodim ridică mănăstiri pe linia Carpaţilor, începând de la Dunăre, în apropierea vechiului pod roman, mai apoi la Topolniţa, Coşuştea, Tismana, Vişina şi Lainici, practic o linie de fortificaţii spirituale împotriva catolicismului. Dintre acestea, cea mai importantă s-a arătat Tismana, închinată marelui praznic al Adormirii Maicii Domnului, acolo unde domnitorii ortodocşi ai Ţării Româneşti îşi pregăteau locul întru adormire. Chiar dacă voievodul Mircea cel Bătrân avea să-şi ridice un alt loc de îngropăciune, atât el, cât şi urmaşii săi au respectat şi au înzestrat Tismana care reprezenta începuturile monahismului şi spiritualităţii într-un stat care tot timpul şi-a manifestat identitatea ortodoxă şi etnică în faţa factorului latinizant maghiar şi împotriva agresorului păgân.