Mănăstirea Polovragi în perioada interbelică

Pe drumul ce conduce pelerinul de la Râmnicu Vâlcea spre Tg. Jiu, în dreptul localităţii Polovragi şi de unde încep cheile Olteţului se află vechea Mănăstire Polovragi. Ultimele cercetări istorice susţin că originea mănăstirii ar fi de pe la 1505, ctitori fiind Radu comisul şi Pătru spătaru. La 1629, mănăstirea intră în proprietatea lui Pârâianu Milescu, banul Craiovei. La 1643, Danciu Pârâianu este cel care ridică aşezământul din temelie, zidind o biserică în formă de cruce cu cele trei încăperi: altar, naos şi pronaos, fără turle şi cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", mai apoi închinând ctitoria sa Bisericii "Sf. Mormânt" din Ierusalim. La 1693, domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu patriarhul Dosithei al Ierusalimului, răscumpără mănăstirea de la Polovragi pentru a o închina ca schit al ctitoriei sale de la Hurezi. Cu această ocazie, domnitorul îi zideşte o turlă bisericii, pridvorul, o zugrăveşte, iar în jurul acesteia ridică ziduri de fortificaţie şi un turn-clopotniţă la intrare. În timpul ocupaţiei austriece, mănăstirea de la Polovragi este transformată în cazarmă, pentru ca în 1802 să fie prădată de bandele turceşti conduse de Pazvantoglu, la vremea aceea, odoarele fiind ascunse în apele Olteţului. În 1926, stareţul mănăstirii, arhimandritul Cornilie Săbăreanu, un luptător pentru drepturile naţionale şi religioase ale aromânilor, s-a retras în peştera mai mică din apropiere în căutarea isihiei. Trei luni mai târziu a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat în apropierea bolniţei mănăstirii.