Mănăstirea Tismana la începutul regimului comunist

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Mănăstirea Tismana era stăreţită de protosinghelul Gherasim Iscu, venit din părţile Bacăului, dar care se ataşase şi depusese eforturi considerabile pentru refacerea acesteia. De asemenea, în vremea războiului, părintele Iscu făcuse apostolat în Transnistria pârjolită de ateismul comunist interbelic, pentru care nu era bine văzut de către noul regim politic din România. Era o perioadă în care poporul român nu credea în durabilitatea regimului comunist, în care se făceau planuri de război şi se închegau grupuri de rezistenţă anticomunistă, unii chiar mergând în munţi în aşteptarea americanilor. Un astfel de grup s-a numit Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia, printre lideri numărându-se generalul Carlaonţ sau Radu Ciuceanu. Cel din urmă a luat legătura cu stareţul Iscu în vederea montării unui aparat radio de emisie recepţie pentru a lua legătura cu eliberatorii mult-aşteptaţi. Iniţial, părintele a acceptat, dar Siguranţa a aflat, lucru care l-a determinat să-i refuze pe cei din munţi pentru a nu pune în pericol obştea de la Tismana. Cu toate acestea, în august 1949, în mănăstire s-au efectuat percheziţii, iar părintele Iscu a fost arestat, apoi anchetat şi condamnat la ani grei de închisoare. Însă regimul inuman din închisoare l-a îngenuncheat fizic pe cel care era recunoscut la Tg. Ocna ca unul dintre cei mai profunzi trăitori ortodocşi. După toate acestea, regimul a vrut să închidă mănăstirea, pentru a preîntâmpina un eventual sprijin pentru cei din munţi. Însă mitropolitul Firmilian a refuzat, reuşind să transforme Tismana în chinovie de maici. Se punea început bun unei alte ere din istoria Tismanei.