Mănăstirea Vărzăreşti din ţinutul Buzăului, la 1900

Începuturile acestui aşezământ monahal sunt din 1644, atunci când Radu Vărzare, vel armaş al domnitorului Matei Basarab, ridica un schit într-un loc izolat din pădurea aflată în apropierea satului Urecheşti, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Ctitorul a înzestrat aşezământul cu moşia împrejmuitoare şi alte proprietăţi funciare şi sate. La 1681, lăcaşul a fost închinat Mănăstirii Aninoasa din Muscel. În 1729, aşezământul era "aproape pustiit", cu moşiile "cotropite". În 1780, mitropolitul Ungrovlahiei, Dositei, în calitate de chiriarh al Mănăstirii Aninoasa, reînnoadă viaţa monahală de la Vărzăreşti. Oferă Mănăstirii Aninoasa Schitul Buliga de lângă Piteşti, pentru a intra în jurisdicţia directă asupra Mănăstirii Vărzăreşti. În documentul din 27 august 1780, mitropolitul Dositei punea rânduială monahală, întărea vechile moşii ale schitului şi aşeza şase călugări pentru ridicarea obştii monahale. Aşezământul s-a dezvoltat mai ales după instituirea regulamentelor organice (1835) şi secularizarea averilor mănăstireşti (1864). Mănăstirea a ieşit de sub ascultarea mitropoliei de la Bucureşti, trecând în jurisdicţia Episcopiei Buzăului, iar stareţii care s-au succedat au reuşit să facă o serie de reparaţii: a fost montată o altă catapeteasmă, iar icoanele împărăteşti, schimbate; a fost construită o clopotniţă, totul cu sprijinul închinătorilor care cercetau aşezământul. Între 1898 şi 1900 a fost ridicată o a doua biserică, cu rol de paraclis, cu hramul "Sf. Gheorghe". În anul 1909, Mănăstirea Vărzăreşti avea 20 de monahi şi patru fraţi.