Mănăstiri ilfovene în anul 1983

Aplicarea Decretului 410/1959 minimalizase profund fenomenul monahal românesc. Se desfiinţaseră mănăstiri, fuseseră excluşi mii de călugări, astfel încât spre sfârşitul anilor '70 monahismul românesc căpătase un declin în privinţa personalului monahal. Poate prea puţin s-a scris despre monahismul românesc în ultima perioadă a comunismului şi de aceea astăzi ne-am oprit asupra mănăstirilor ilfovene de la începutul anilor '80. Abordarea noastră porneşte de la referatul întocmit de doi inspectori din Departamentul Cultelor în urma inspecţiei efectuate la mănăstirile: Cernica, Căldăruşani, Pasărea, Snagov, Ţigăneşti, Schitul Sitaru şi Mănăstirea Samurcăşeşti-Ciorogârla (în vremea aceea în jud. Giurgiu). Conform dispoziţiilor din centrala departamentului, inspectorii au urmărit în „inspecţia de control” patru mari probleme: „1. situaţia personalului existent în mănăstiri, comparativ cu situaţia cunoscută în luna aprilie 1978; 2. analiza posturilor prevăzute în scheme, pe categorii de personal şi raportarea lor la activităţile respective; 3. control privind aplicarea prevederilor legii pentru ocrotirea patrimoniului cultural naţional, şi 4. respectarea disciplinei în construcţii şi aplicarea măsurilor de conservare a picturilor murale valoroase”. Practic, documentul reflectă mai multe aspecte de ordin administrativ. Astfel, se arăta că, dacă în aprilie 1978 erau 457 de persoane, din care 352 de călugări şi călugăriţe, 79 în noviciat şi 26 de angajaţi civili, la data controlului, iunie 1983, în aceleaşi aşezăminte se aflau 516 persoane, din care 291 de călugări şi călugăriţe, 122 în noviciat şi 103 angajaţi civili (69 de muncitori agricoli sezonieri). Diferenţa în privinţa personalului monahal se datora celor 53 de decese, a mutaţiilor la alte mănăstiri în număr de 15 şi a retragerilor din monahism, de 11. Pe vârste, situaţia călugărilor şi călugăriţelor rămaşi după 1978 era: 142 cu vârsta între 30-60 ani, 116 între 60-80 şi 17 peste 80 ani. În privinţa novicilor din 1978, aflăm că 11 au plecat la alte mănăstiri, iar cei rămaşi, 44, aveau vârsta de 20-50 ani şi 18 între 50-80 ani. În perioada 1978-1983, în mănăstirile ilfovene au fost tunşi în monahism sau aduşi călugări din alte părţi din cuprinsul Patriarhiei Române un număr de doar 11 persoane, aceştia provenind fie din rândul tinerilor licenţiaţi în teologie, fie a celor în vârstă, adică peste vârsta prevăzută de Decretul 410 (55 ani la bărbaţi şi 50 ani la femei). Aşa se explică numărul mare de novici din anul 1983 şi mai ales că orice tundere în monahism trebuia aprobată în prealabil de Departamentul Cultelor şi discutată în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Din aceste motive, se spune în document, „stareţii evită să propună tunderea în monahism a persoanelor care nu îndeplinesc condiţiile legale. Ca şi episcopul Roman Stanciu, ei consideră că admiterea unor persoane în mănăstiri, chiar acordarea dreptului de a purta uniformă nu contravine Decretului 410. Ca urmare, nou-veniţii, care corespund canonic şi se dovedesc utili, sunt menţinuţi în stadiul de pregătire până reuşesc să absolve o şcoală teologică sau împlinesc vârsta la care pot fi primiţi în monahism”. Aşadar, aceşti novici erau închinoviaţi în mănăstiri în aşteptarea tunderii, lucrând „în diferite sectoare”, precum atelierele meşteşugăreşti, gospodărie sau în slujire, majoritatea având 10 clase absolvite, unii liceul şi chiar facultate. Cu câteva excepţii, aceşti novici aveau viza de flotant obţinută de la organele de miliţie, situaţie care constituia o problemă pentru cei de la Departamentul Cultelor. De altfel, inspectorii de la culte propuneau ca vizele de flotant să fie acordate de miliţie numai cu avizul departamentului. De asemenea, tot pentru minimalizarea personalului de cult se cerea ca novicii care aşteptau vârsta legală pentru tundere pe o perioadă mai lungă de timp să fie determinaţi să părăsească mănăstirea.