Mărturie despre refugiul din 1944 din faţa trupelor sovietice

Anul 1944 prevestea o ofensivă tot mai intensă a sovieticilor pe frontul din est. Din acest motiv, aproape că armatele româno-germane cunoşteau retragerea dezordonată şi nimic nu mai anunţa o stabilizare a frontului, nici pe Bug şi nici pe Nistru. Astfel, autorităţile române au iniţiat o retragere ordonată, dar care nu a putut fi respectată din cauza panicii care se instala dinspre Nistru. Panica refugierii grabnice s-a amplificat mai ales după ce ruşii au atins Prutul superior (26 martie), basarabenii şi bucovinenii încercând cu disperare să plece pe unde puteau din calea tăvălugului sovietic. Convoaiele de refugiaţi erau tot mai dese şi lungi, fiecare refugiat plecând cu ceea ce reuşea să mai recupereze. În acest sens, avem mărturia despre refugiul părintelui Alexie Bârcă, din Râşcani, scrisă de fiica sa, Ileana Toma. Preotul basarabean a plecat din localitatea în care slujea la 22 martie 1944, după ce îşi trimisese familia peste Prut: „Primăvara lui 1944 era timpurie. Părintele înainta încet, pentru că Steluţa, iapa pursânge englezesc, era bolnavă şi mai avea doar o lună până să fete, iar vacile legate de loitrele căruţei încetineau avansarea. În urma lui, salvele de artilerie, bubuind tot mai tare, îi demonstrau apropierea implacabilă a frontului. Venind dinspre nord, i se părea că merge spre primăvară. Poposea doar câteva ore noaptea, pe la câte-o gazdă, în satele speriate ale Moldovei de dincoace. Când a ajuns la Buzău, livezile păreau acoperite de un văl transparent cu irizaţii verzui. Era mulţimea mugurilor de floare gata-gata să plesnească. Acolo, într-un sat, vacile ostenite nu au mai vrut să înainteze. şPărinteleţ s-a oprit la o casă mai înstărită. Când a încercat să intre în curte, câini voinici, legaţi au înştiinţat gazdele. Au ieşit în prag. L-au privit mirat pe preotul slăbuţ. Erau obişnuiţi cu exodul refugiaţilor, ţărani sau meseriaşi, dar un preot ducând cu sine două vaci şi o iapă gata să fete nu mai văzuseră“.

Părintele le-a lăsat animalele, pentru care gazdele i-au dat o chitanţă spunându-i că le va găsi când se va întoarce. Mai mult, aceleaşi gazde buzoiene îi dădură preotului o strachină de lut cu „gogoşi aburinde“, pentru a le avea în drumul pribegiei şi mai ales că era perioada Postului Mare.

După episodul tranzitului prin Bucureşti, unde numai printr-o minune a scăpat de bombardamentul aliat din 4 aprilie, părintele Alexie Bârcă şi familia sa au ajuns în localitatea de refugiu, Păuşeşti-Măglaşi, judeţul Vâlcea, despre care biograful relatează: „Satul, dispus în lungul şoselei ce ducea la Olăneşti, era plin de refugiaţi din Iaşi şi din Basarabia. Acolo a venit vestea lui 23 august, spulberându-se speranţa că se vor mai întoarce în locurile natale; pe acolo au început să treacă în zumzet asurzitor bombardierele germane. Anul şcolar nu începea şi nici nu putea începe, pentru că armatele sovietice „eliberatoare“ se purtau ca nişte cotropitori sălbatici“. La puţin timp după schimbarea politică de la 23 august, gazdele din Buzău, la care poposise părintele Bârcă, l-au căutat în localitatea de refugiu pentru a-i plăti cuantumul animalelor pe care le lăsase în timpul pribegiei.