Mărturii despre suferinţele românilor basarabeni sub ocupaţia sovietică

„Să nu ne răzbunaţi!“ este îndemnul creştin care ne aminteşte de ultimele zile din viaţa mărturisitorului Mircea Vulcănescu în temniţa rece a Aiudului. Dar este şi un motto pentru seria de carte lansată de monahul Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oaşa din judeţul Alba. Autorul a ales această afirmaţie pentru a-şi denumi seria care lansează mai multe volume dedicate suferinţelor românilor sub teroarea comunistă. Iar primul volum, cu titlul „Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia“, este apărut cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, la Editura Reîntregirea în anul 2012. Volumul conţine transcriptul unor înregistrări video făcute unor supravieţuitori ai gulagului sovietic, în care povestesc despre viaţa românilor basarabeni înainte şi după venirea trupelor sovietice, deportare, suferinţe, neajunsurile traiului în condiţiile impuse de regimul de ocupaţie etc. De remarcat este faptul că toţi intervievaţii îşi încep depănarea amintirilor cu frumuseţile copilăriei, cu universul idilic al satului basarabean interbelic, din care nu ezităm să spicuim: „Cea mai mare bogăţie era pământul - nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame, şi după cum muncea, aşa trăia. Şi oamenii munceau din greu, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate. Nu aflai gospodar să nu aibă în casă belşug de grâu, porumb, fasole, ouă, brânză, lapte şi dulceţuri. Şi atât erau de îndestulaţi, încât în Sâmbăta morţilor, când venea vremea să dea de pomană la vreun sărac, ca să fie mai primit, n-aveau cui da, că toţi trăiau bine. Oamenii se temeau de Dumnezeu şi de păcat şi ştiau că tot răul aduce pedeapsă de sus, de aceea fiecare se silea să facă bine... La biserică venea tot satul. Rar care nu veneau şi încă nici la aceia nu le lipsea frica de Dumnezeu. De asta nici nu era printre gospodari hoţie, beţie sau desfrâu. Când cineva fura sau se îmbăta era lucru rar. Acela era ruşinea satului şi toţi îl ştiau. Hoţii mai ales trăgeau multă ruşine. Li se punea de gât o tablă pe care scria: «Să nu faceţi ca mine, ca să nu ajungeţi ca mine», şi cu tabla asta de gât erau purtaţi cu căruţa pe toate uliţele. Se mai întâmpla şi aşa, că nu-i pădure fără uscături“. Acest univers avea să fie fracturat de venirea sovieticilor. Ce a urmat? Întâi au fost luaţi acei intelectuali şi mai-mari ai satului care refuzau să colaboreze cu ocupanţii. Mai apoi, după 1944, când sovieticii au revenit, pentru colectivizarea forţată a fost provocată foametea din 1946. Oamenii mureau de foame, îşi vindeau bunurile pentru un pumn de grâu şi tăiau animalele din curte, încât ajungeau să ceară intrarea în colhoz. Şi parcă nu era îndeajuns pentru asupritor. Cei care refuzau colectivizarea erau deportaţi. Familii întregi, inclusiv copii de toate vârstele şi bătrâni, erau luate de acasă, obligate să-şi lase tot avutul, încărcate în vagoane de animale şi transportate în condiţii insalubre, fără mâncare şi apă. Imaginea este terifiantă pentru cei de azi, dar aşa s-a întâmplat. Iar aceşti năpăstuiţi au fost trimişi la muncă forţată în îndepărtata Rusie, obligaţi să se adapteze la traiul impus. Însă, gospodari fiind, românii basarabeni au supravieţuit, astfel încât unii chiar s-au întors la baştina lor. Mărturiile din acest volum sunt cutremurătoare, pentru că reflectă realităţile trăite, istorie autentică care nu poate fi contrazisă şi nici comparată. Aceste izvoare sunt frânturi din istoria tragică a poporului român din Basarabia, din care trebuie să luăm aminte şi să nu uităm. Se spune că trebuie să iertăm, dar să nu uităm, pentru că dacă uităm riscăm să ne pierdem trecutul şi chiar identitatea. Iar volumul alcătuit de monahul Moise este un exemplu autentic al tragediei poporului român de peste Prut.