Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Societate Historica Mărturisiri despre Părintele Serafim Popescu de la Mănăstirea Sâmbăta

Mărturisiri despre Părintele Serafim Popescu de la Mănăstirea Sâmbăta

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Historica
Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 26 Iunie 2012

A fost unul dintre ucenicii mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, care trebuia să revitalizeze Mănăstirea brâncovenească Sâmbăta de la poalele masivului Făgăraş. După plecarea în 1948 a lui Arsenie Boca la Prislop, părintele Serafim a rămas sufletul reînviatului aşezământ brâncovenesc. La mănăstirea voievodală, credincioşii din sudul Ardealului îl cercetau fără încetare pe părintele, care era considerat un adevărat mângâietor de suflete şi un smerit slujitor al altarului. Despre statura duhovnicească a părintelui Serafim există numeroase mărturii, din care spicuim câteva. Părintele Serafim era "omul rugăciunii... Când îl vedeam pe părintele intrând în biserică pentru a sluji la sfintele slujbe şi mai ales la Sfânta Liturghie, îşi aminteşte o monahie, aveam impresia că este "un serafim în trup". Când ieşea la cădit, aveam impresia că el nu calcă pe pământ. Mânuia cădelniţa cu atâta delicateţe, încât simţeai că trăieşte ca în faţa lui Dumnezeu. Mi se tăia respiraţia şi aveam impresia că fac prea mult zgomot respirând, atâta linişte impunea părintele Serafim, când trecea ca să cădească pe credincioşi. Mi-a rămas în suflet imaginea unui om cu multă frică de Dumnezeu, cu grijă de Casa Domnului, cu delicateţea specifică sfinţilor. Avea o blândeţe serafică, asemenea numelui pe care îl purta". O altă fiică duhovnicească spune despre părintele Serafim că, atunci când "slujea, îi plăcea să fie linişte în altar şi în biserică, îi plăcea curăţenia în biserică şi tare se tulbura când slujba era perturbată sau se făceau unele greşeli la strană. Îmi aduc aminte, atunci când predica (şi această remarcă au făcut-o şi alţi credincioşi) se transfigura, adică faţa sfinţiei sale răspândea lumină ca de flăcări, în funcţie de mesajul pe care voia să-l transmită credincioşilor. Odată, venind cineva să se spovedească în Vinerea Patimilor, am fost profund impresionat văzându-l cu ochii în lacrimi, cum a dojenit pe persoana respectivă, spunându-i: "Nici astăzi nu Îl lăsaţi să se odihnească pe Mântuitorul şi azi Îl pălmuiţi". Şi nu a mai spovedit pe nimeni".

Într-o altă mărturie se arată că, "la Sfânta Spovedanie, părintele fiind de multe ori asaltat de majoritatea credincioşilor, pentru care se sacrifica, arăta o blândeţe şi o bunătate care te ducea cu gândul la bunătatea lui Dumnezeu şi la dragostea Lui faţă de cel mai mare păcătos... Părintele Serafim era de o modestie rară. Niciodată nu punea preţ pe sfinţia sa. Îmi amintesc cum de multe ori venea seara de la spovedit în jurul orei 22, era obosit şi apăsat de povara păcatelor de la spovedania credincioşilor. La îndemnul nostru de a lăsa pe alţii în scaunul de mărturisire, ne răspundea: "Dragă, preoţii şi călugării înaintea lui Dumnezeu nu sunt pensionari niciodată"".