Memoria Bisericii în imagini: Mănăstirea Sfânta Troiţă a Radului-Vodă din Bucureşti

Pe o colină din partea de sud-est a Capitalei, peste apa Dâmboviţei şi ascunsă de blocurile „victoriei socialismului“, semeaţă se ridică încă Mănăstirea Sf. Troiţă a Radului-Vodă. Începuturile acestui aşezământ sunt încă din vremea domnitorului „drăculesc“ Radu Mihnea (1508-1509). Un urmaş al acestuia, Alexandru al II-lea Mircea-Vodă (1568-1577), mare susţinător al aşezămintelor de la Athos, Muntele Sinai şi ctitor la Plumbuita, pe locul unei mai vechi biserici de lemn, a ridicat o frumoasă biserică de zid, în stilul celei de la Curtea de Argeş, şi o curte domnească fortificată de jur împrejur. Însă, la retragerea lui Mihai Viteazul în urma bătăliei de la Călugăreni (1595), otomanii lui Sinan Paşa şi-au stabilit cartierul general în această mănăstire, transformând biserica în geamie. La contraatacul lui Mihai Viteazul, Sinan a dat foc oraşului Bucureşti şi a aruncat în aer mănăstirea. Timp de 30 de ani mănăstirea a fost părăsită, ajungând o ruină. În 1615, ca urmaş al ctitorilor, domnul Radu Mihnea a refăcut-o şi a închinat-o Mănăstirii Iviron de la Muntele Athos, unde îşi petrecuse tinereţea. Astfel, mănăstirea a primit numele de Radu-Vodă. Aşezământul era înzestrat cu importante proprietăţi funciare şi privilegii domneşti, fiind unul dintre cele mai importante centre monahale din Bucureşti. Cutremurele din 1802 şi 1838 au adus-o în stare de ruină, fiind refăcută în 1863 într-un stil străin de cel original. Biserica a fost refăcută de patriarhul Justinian, unde şi-a ales locul de veci. Tot în acest aşezământ a fost aşezat Seminarul teologic, după ce, în prima jumătate a secolului al XX-lea, funcţionase Internatul Facultăţii de Teologie din Bucureşti.