Memoriile mitropolitului Antonie Plămădeală într-un volum de interviuri

Acum mai bine de un deceniu, la Editura Cum, din Bucureşti, apărea un volum de interviuri luate mitropolitului Antonie Plămădeală al Ardealului de către Dragoş Şeuleanu şi Carmen Dumitriu. Ca autor a numeroase volume de istorie bisericească, omiletică şi chiar literatură, probabil că era de aşteptat ca însuşi mitropolitul să-şi scrie memoriile. Dar poate că, atunci când după o viaţă încerci să rememorezi cele trăite, de multe ori ai tentaţia să te autocenzurezi. Din acest motiv poate că mitropolitul ardelean a preferat să vorbească liber, provocat de jurnalişti care să-l investigheze amănunţit asupra celor petrecute în timpul vieţii. În cele peste 300 de pagini, mitropolitul vorbeşte despre viaţa sa încă din vremea copilăriei din Basarabia natală, din satul Stolniceni de pe Cogâlnic, cu începerea Seminarului Teologic la Chişinău şi absolvirea lui la Bucureşti, din cauza refugiului de la 1944. Apoi, alături de Nicolae Bordaşiu, a fost reprezentantul Facultăţii de Teologie din Bucureşti în oficiul universitar, care acorda burse şi cazare, strângea cotizaţiile studenţilor membri în organizaţia naţională studenţească. Ne povesteşte cum a fost în preajma lui Sandu Tudor, când acesta a înfiinţat şi a îndrumat activitatea asociaţiei „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim. De altfel, tânărul Leonida Plămădeală era unul dintre cei 12 studenţi pe care monahul Agaton Sandu Tudor dorea să-i iniţieze în spiritualitate, în Rugăciunea inimii, ca oameni care să ţină piept regimului comunist-ateu. Tocmai de aceea, un Leonida Plămădeală, Nicolae Bordaşiu, Roman Braga şi alţi studenţi de la Teologie şi Medicină veterinară aveau să fie condamnaţi în 1949 pentru „uneltire contra ordinii sociale“, o încadrare juridică a aşa-zisei activităţi legionare de care erau acuzaţi de autorităţile comuniste. Dar Leonida Plămădeală reuşeşte să scape de arestare şi mărturiseşte undeva că numai aşa a scăpat de reeducarea de la Piteşti. Reuşeşte să-şi dea licenţa la noul Institut Teologic din Cluj, pentru ca mai apoi, avându-l naş pe Agaton Sandu Tudor, să intre în monahism la Prislopul îndrumat de părintele Arsenie Boca. Deoarece fusese găsit de autorităţi, se mută la Crasna condusă de Sandu Tudor, pentru ca mai apoi să fie nevoit să peregrineze la Slatina lui Cleopa Ilie. Este primit de marele duhovnic moldav ca monahul Antonie Teologul şi cunoaşte reînvierea duhovnicească din nordul Moldovei, este profesor la şcoala monahală de la Râşca şi are multe alte responsabilităţi, fiind printre puţinii călugări cu studii superioare de teologie. Însă organele de represiune îl găsesc şi-l arestează de praznicul Cuvioasei Parascheva din 1954, este anchetat la Bucureşti şi Galaţi, pentru aşa-zisă implicare în cazul Vladimireşti şi cere rejudecarea procesului din 1949. A fost şansa tânărului monah Antonie să fie prins într-o perioadă când represiunea scăzuse în intensitate, putând beneficia de un decret din 1955, care îi acorda o reducere a pedepsei. După eliberare îşi revede familia, apoi se întoarce la Slatina lui dragă. Însă bucuria duhovnicească este de scurtă durată. Fusese condamnat în 1959, iar regimul îi excludea din mănăstiri mai ales pe cei cu antecedente penale. A fost nevoit să lucreze la o fabrică de mase plastice din Bucureşti, mereu cu gândul reîntoarcerii la viaţa monahală. Ajutorul a venit din partea patriarhului Justinian, care îl trimite cu bursă de studii în Anglia, iar mai apoi îl cheamă în treapta de episcop-vicar patriarhal. De acum, Antonie Plămădeală începe o nouă etapă a vieţii, cea de ministru de externe al Bisericii Ortodoxe Române, pentru ca mai apoi să ajungă în scaunul episcopal de la Buzău, iar din 1982 la Sibiu, ca urmaş al lui Andrei Şaguna. Şi poate că meritul său major în calitate de întâistătător al Bisericii ardelene este ridicarea incintei de la Mănăstirea Sâmbăta în duhul întâiului ctitor, într-o perioadă în care Bucureştiul cunoştea pierderea multor lăcaşuri de cult. Toate acestea şi multe alte amănunte din viaţa mitropolitului Antonie Plămădeală se găsesc în volumul apărut în 1999, şi care astăzi poate că ar trebui republicat într-o ediţie îngrijită după normele academice.