Ministrul Alexandru Drăghici şi monahismul românesc

În anii '50 ai secolului trecut, foarte puţini pronunţau numele lui Alexandru Drăghici. Se ştia că este şeful Securităţii, ministru al afacerilor interne şi demnitar comunist. Chiar şi între comuniştii din aparatul central de stat numele acestuia era de temut. Era celebru pentru duritatea măsurilor pe care le lua la cererea partidului şi fidelitatea demonstrată faţă de cauza comunismului. Iar faţă de Biserică de multe ori se manifestase ca principal duşman.

Dacă la începutul anilor '50 puterea comunistă tolerase un traiect ascendent care părea că nu se mai termină pentru monahismul românesc, de la jumătatea acestei perioade Securitatea devenea tot mai interesată. Chiar înalţi ofiţeri din Securitate supravegheau îndeaproape „problema monahală“, deoarece pentru regim reprezenta un „focar de misticism“. Iar preocuparea celor din Securitate nu exista fără acceptul lui Drăghici. După momentul Vladimireşti (iunie 1955), pentru ofiţerii din Securitate, în frunte cu Drăghici, era limpede că monahismul ortodox reprezintă o ameninţare pentru cauza comunismului românesc. Din acest motiv s-au întocmit ample referate privind „mănăstirile din RPR şi starea muncii informativ-operative în aceste obiective“, care cu aprobarea lui Drăghici erau înaintate conducerii de partid şi de stat. Referatele conţineau date statistice despre numărul aşezămintelor cu starea şi ascensiunea economică, mai ales a celor înfiinţate după 23 august 1944; personalul monahal, pe vârste, şcolile monahale şi prezenţa călugărilor/călugăriţelor în spaţiul educaţional-teologic, dar mai ales implicarea unor mănăstiri în susţinerea rezistenţei armate anticomuniste, „ascunderea“ unor persoane cu antecedente politice şi aşa-zisa activitate legionară sub mască religioasă. Acestea erau marotele folosite în mod curent de Securitate atunci când încerca inculparea unor persoane văzute ca potenţiale pericole pentru regimul comunist. Dar conducerea de partid a amânat rezolvarea acestei „probleme“, deoarece cazul Vladimireşti produsese rezonanţă într-o perioadă în care România intra în ONU. Momentul oportun pentru regim a fost găsit la declanşarea unui alt val de arestări şi condamnări început în anul 1958. În faţa refuzului Patriarhului Justinian şi a unor arhierei de a se conforma cererilor Departamentului Cultelor pentru limitarea drastică a personalului monahal, ministrul Drăghici a înaintat un nou referat către conducerea de partid şi de stat. Conţinutul este acelaşi cu referatul din 1955, dar în final înainta un set de propuneri, care practic viza o lovitură serioasă dată monahismului românesc. Drăghici cerea ca toţi monahii care se lepădaseră de lume, după ce cunoscuseră tumultul vieţii politice, să fie excluşi din monahism, fără drept de întoarcere şi de a purta haina monahală. Intrarea în monahism era rezervată numai celor cu vârsta de peste 50 de ani şi cu avizul împuternicitului de culte local. Tot el propunea desfiinţarea seminariilor monahale şi interzicerea frecventării institutelor teologice de către monahi. Apoi, jumătate din numărul aşezămintelor monahale trebuiau desfiinţate, mai ales cele înfiinţate după 23 august 1944, cele aflate în localităţi sau în apropierea lor, urmând ca locaşurile de cult să fie deservite de un preot de mir; clădirile împrejmuitoare să primească destinaţii sanitare, culturale, economice sau politice şi averile funciare cu inventarele agricole să fie predate gospodăriilor colective. Propunerile lui Drăghici au ajuns pe masa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin intermediul înalţilor funcţionari din Departamentul Cultelor. Însă refuzul categoric al Patriarhului Justinian de a accepta aceste cereri a condus la decizia statului comunist de a adopta Decretul 410/1959, care prevedea doar limita de vârstă pentru intrarea în monahism. Noul decret a fost aplicat retroactiv, determinând astfel golirea aşezămintelor monahale şi instituirea măsurilor cerute de Drăghici.